O tradiţie siriacă a aflării Crucii. Sf. Elena şi Iuda Ciriacul

Deosebit de interesantă şi cu o frumuseţe aparte una dintre tradiţiile aflării Sf. Cruci de către Sf. Elena în care se vorbeşte despre contribuţia evreului Iuda Ciriacul. Se spune că Iuda ştia locul exact al Mormântului Mântuitorului de la bunicul său Zaharia şi de la tatăl său Simeon. Un adaos la o trilogie siriacă ce relatează acest episod vobeşte despre faptul că Sf. Cruce fusese descoperită de Protonike - presupusă soţie a Împăratului Claudiu (41-54) - dar ascunsă din nou de evrei în timpul lui Traian (98-117). Aici cred că poate fi văzută o legătură cu tradiţia lui Iuda Ciriacul. Chiar dacă la început se împotriveşte, în cele din urmă evreul Iuda o conduce pe Împărăteasă la locul tăinuit, unde el însuşi rosteşte o rugăciune în limba ebraică. Iuda se roagă ca dacă Iisus este cu adevărat Mesia, atunci Dumnezeu, creatorul heruvimilor şi al serafimilor, să facă o minune. Dintr-o dată pământul se cutremură, se crapă şi din locul Golgotei răsar cele trei cruci şi o mireasmă deosebită. În urma acestui fapt Iuda este botezat de episcopul Macarie al Ierusalimului, însăşi Elena punându-i şi numele de “Ciriacul” care înseamnă “al Domnului”. Mai târziu, el va suferi moarte martirică sub Iulian Apostatul (361-362).

În afară de câteva cuvinte ale lui Sozomen din Istoria sa bisericească şi de aceste surse anonime datate începând cu sec. V-VI, nu există alte mărturii scrise pentru aportul lui Iuda Ciriacul. Cu toate astea, iconografia creştină, deopotrivă apuseană şi răsăriteană a păstrat această tradiţie. Iuda Ciriacul, alături de ceilalţi evrei, este prezentat cu acoperământul capului ascuţit, specific evreiesc.

Mă gândesc la un înţeles al acestei tradiţii care vorbeşte despre chemarea Evangheliei pentru Fiul Risipitor, poporul ales al lui Dumnezeu. Ales de-a pururi, dar nu mai puţin risipitor. Nu ştiu ce credeţi voi.

Mic război nevăzut...

Am răsfoit din nou azi Capetele sau Capitolele despre trezvie ale lui Filotei Sinaitul, de la Deisis. E ceva în această carte care îmi rămâne indescifrabil, ca un ghem de răspunsuri care nu s-a ţesut încă. Capetele sunt în număr de 39 şi tratează tema războiului cu patimile, a isihiei şi a înălţării către Dumnezeu. Se observă în această scriere că lupta cu patimile şi cu ispitele care vin de la cel rău este tratată ca un veritabil război, creştinul trebuind să aibe mereu conştiinţa de luptător al lui Hristos, înarmat cu Sf. Scripturi şi cu împlinirea poruncilor. Cuvântul război apare în mod repetat: „Există un război dus în ascuns prin gânduri de duhurile răutăţii cu sufletul”, iar în altă parte: „Depărtează deci pe toţi cei din afară prin nişte reflecţii şi du război cu gândurile născute de la ei înăuntru prin metode dumnezeieşti netrupeşti.” Filotei Sinaitul vorbeşte chiar despre un mod aparte de abordare a acestui război: „Ascultă care e modul războiului de fiecare ceas din noi şi fă-l: uneşte trezia cu rugăciunea”.

Sf. Isaac Sirul, dar şi Sf. Grigorie Palama, ştiau filosofie grecească, la fel şi Filotei: mintea este diferită de gândurile pe care le produce, prin urmare războiul cu gândurile nu ar fi prea eficace, ele născându-se şi pierind în fiecare clipă. Cineva spunea că sunt ca norii pe cer, mereu în trecere. Sau ca păsările. Şi atunci de ce consideră Filotei Sinaitul că se poate duce un război cu gândurile? Poate pentru că gândurile noastre pot fi arme şi ale satanei; nu mintea, ci gândurile:

„Există un război dus în ascuns prin gânduri de duhurile răutăţii cu sufletul; căci acesta fiind nevăzut, şi acele puteri îl atacă în chip corespunzător fiinţei lui prin războiul lor nevăzut. Şi se pot vedea între ele şi acestea: arme şi desfăşurări, înşelăciuni viclene, un război înfricoşător şi încleştare în luptă, victorii şi înfrângeri de fiecare parte. Un singur lucru lipseşte acestui război mental, pe care l-am arătat, faţă de războiul sensibil: sorocul fizării războiului. Căci războiul sensibil ştie să-şi hotărască un timp şi o ordine, dar acesta atacă fără de veste şi pe nesimţite în jurul părţilor celor mai centrale ale inimii şi, întinzându-i ambuscade mortale, omoară sufletul prin păcat.” (Capete, 5)

De fapt, cum se poartă războiul? Cu trezvie şi cu rugăciunea minţii. Despre trezvie, ca stare permanentă a isihastului, Sf. Ioan Scărarul spune: „Pisica pândeşte şoarecele şi gândul celui ce se linişteşte, şoarecele cunoscut cu mintea. Nu respinge pilda mai sus pusă, iar de nu, încă n-ai cunoscut liniştea” (F9, 27, 6). Am mai întâlnit exemplul acesta, cu pisica şi şoarecele ca metaforă pentru mintea atentă şi gândul ei în budism. Dar la Filotei Sinaitul există o diferenţă între trezvie şi atenţie. Trezvia este mintea activă care lucrează cu amintirea dumnezeieştilor Scripturi, „cu aducerea-minte riguroasă de Dumnezeu.” A nu uita niciodată că te afli în luptă, a nu uita de ajutorul lui Dumnezeu, a privi în jurul tău cu înţelepciune, a fi vigilent, aceasta înseamnă trezvia. A fi mereu prezent. Atenţia e continuitatea procesului de trezvie, legarea fiecărui moment de vigilenţă într-o stare continuă, dacă nu permanent, cel puţin extensibil temporal. Pentru omul recent (Patapievici) între cele două nu mai există nici o diferenţă, poate pentru că nici nu mai atinge vreuna dintre stări. El se află într-o transă continuă. De egoism, cinism şi micime sufletească.

Alternativa e omul descris de Părinţii filocalici.

Criza

Acesta nu este un material legat direct de domeniul teologic.
_________________________________________________

Deci asta e. Am intrat în partea a doua a crizei. Partea în care efectele sociale vor fi vizibile şi imediate. Spre deosebire de mediul privat, în mediul bugetar sindicatele au putere mult mai mare şi o vor folosi din plin. Criza va fi foarte vizibilă pe stradă, nu ca până acum.

Ştiam cu toţii că lucrurile nu merg şi că ceva trebuie schimbat. Era vizibil cu ochiul liber. Cu toate acestea, impresia mea este că mulţi români nu au crezut în măsuri de o asemenea amploare, probabil din speranţa că nu vor fi direct afectaţi. Iată însă că fiecare dintre noi va fi afectat de criză. Nu va scăpa nimeni.

Acum câteva zile ne aşteptam la creşterea taxelor şi discutam procentele. În schimb, de ieri seară ştim că salariile pentru bugetari, pensiile şi ajutoarele de şomaj o vor lua în jos. Sunt, spun asta din capul locului, măsuri extreme. Odată cu anunţarea lor, speranţele noastre că economia va începe să se restabilească înainte de sfârşitul anului (şi că vom rămâne doar cu amintirea neplăcută a unei crize) s-au transformat în fum. Mai trist este faptul că, dacă aceste măsuri nu vor fi şi aplicate, lucrurile vor merge chiar mai rău.

Şi pentru că tot am adus vorba de acest lucru, nu cred că administraţia românească este capabilă să implementeze aceste măsuri. Nici această administraţie de acum, nici oricare alta. Dacă am fi avut o administraţie capabilă, astfel de măsuri (dar mult mai bine gândite şi nu anunţate în pripă, ca acum) ar fi fost luate de mult timp. Şi poate nu s-ar fi ajuns aici de la bun început: salariile şi pensiile nu ar fi crescut aberant în 2007 şi 2008, cum nici numărul angajaţilor la stat nu ar fi atins dimensiuni groteşti. Acest lucru nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, mă îndoiesc sincer că aceste măsuri sunt suficiente. La cum văd eu lucrurile, guvernul continuă să reacţioneze cu reţinere (şi foarte târziu) faţă de o situaţie deja existentă, în loc să acţioneze pentru a o îmbunătăţi. Nu poţi câştiga nimic niciodată având o strategie defensivă. Dar, am uitat, nu trăim în Polonia sau în Coreea de Sud.

Regretul meu este că singurul potenţial câştigător din această situaţie este partidul socialist. Liderii acestuia nu merită să câştige puncte de simpatie şi susţinere pentru simplul fapt că stau pe margine şi ţipă strident cât de buni sunt ei şi cât de răi sunt cei care guvernează acum. Cu siguranţă, liderii socialişti nu merită să câştige puncte pentru că vor încerca – şi probabil vor reuşi – să scoată oamenii în stradă. În situaţia de acum, protestele vor înrăutăţi lucrurile. Ar fi fost în schimb binevenite proteste pentru a cere guvernului un plan anticriză - acum un an, sau acum câteva luni, în momentul în care era tot mai vizibil faptul că guvernul nu are un plan anticriză. Avem însă nu numai guvernul pe care îl merităm, ci şi opoziţia pe care o merităm.

Avem nevoie acum, mai mult ca oricând, de stabilitate şi pace socială, pentru ca această perioadă dificilă să treacă mai repede. Protestele nu înseamnă decât prelungirea şi înrăutăţirea ei.

Fiecare familie a acestei ţări va fi afectată de reducerile anunţate. Dacă stau şi mă gândesc la familia mea, sunt cel puţin 4 persoane care vor câştiga mai puţin sau îşi vor pierde slujbele. Iar dintre acestea, 3 sunt profesori. Nu merită acest lucru. Lor li se adaugă prietenii care deja mi se plâng că nu mai pot rezista. Toate aceste sacrificii pe care oamenii le fac vor fi risipite dacă lucrurile nu se schimbă.

Acum.

Duminica Fiului Risipitor

Fiul risipitor = tendinţa generală de rebeliune a omului, o falsă autonomie.

Fiul cuminte = tendinţa umană obedientă unei taxonomii fie apriorice, fie posteriorice revelate necondiţionat.

„Tată, dă-mi partea mea de avere…” = necesitatea de alteritate şi autocraţie.

Acasă = matca identităţii originare a omului, dar şi destinul său inevitabil de a-şi găsi identitatea tot în funcţie de originea sa („nimeni nu s-a ridicat la cer decât Cel ce s-a pogorât din cer”).

Exilul Fiului risipitor = experimentarea fals motivată de libertate. Masca libertăţii.

Foametea = criza ontologică personală.

Păzitul porcilor = degradarea, robia persoanei de către tendinţele umane inferioare.

„...dar venindu-şi în fire… sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu” = regăsirea identităţii şi a desăvârşirii, tot în spectrul existenţial originar.

Fiului risipitor i se dă un viţel, inel, încălţăminte, etc. = firii căzute i se acordă mai multe circumstanţe atenuante la judecată; deoarece celui ce greşeşte Dumnezeu îi acordă o judecată mai îngăduitoare, ca să nu-l piardă de tot („de te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi?”).

Fiului ascultător i se dă mai puţin din aceste daruri, pentru că el este deja stapân peste toate ale Părintelui său = desăvârşirii umane i se dă puterea asupra materialităţii eshatologice aşa cum Trupul înviat al lui Hristos, emblemă a umanităţii îndumnezeite, nu mai este cenzurat de determinaţiile acestei lumi materiale, deşi este material. Optica omului îndumnezeit în a valoriza realitatea este alta decât cea construită pe criteriile actuale. E cazul cerului nou şi pământului nou, unde necesităţile umane actuale nu-şi mai găsesc relevanţa în omul îndumnezeit, pentru că acesta nu mai este circumscris lor; comuniunea cu Hristos în viaţa veşnică îi suplineşte orice necesitate.

Parabola Fiului Risipitor = Expansiunea defectuoasă a libertăţii umane. Cum ar trebui realizat exerciţiul libertăţii: în modelul fratelui mai mare (ascultarea).