Lăturiş

Într-unul dintre cele Trei poeme filosofice către Sanda Stolojan, filosoful ConstantinNoica opune Vestului măreţ în fapte Răsăritul tainic, modest, dar şi duhovnicesc. Vestului îi este dată istoria mare, pe când culturilor mici, precum celei româneşti, le este menit să intre în amintirea lumii sau să treacă prin ea lăturiş, ceea ce de fapt înseamnă ieşirea din istorie, din trecător, din statistică, din ceea ce este evident:

“Acum, în faţa nedumeririi tale şi-n grădiniţa unei maici din Văratec,
înţeleg bine că nu ştim să tălmăcim nimic
şi că nouă nu ne e dat să intrăm pe poarta mare a adevărului şi istoriei
ci „lăturiş”, aşa cum spunea fata din comuna Vad
când am întrebat-o cum intră omul pe o uşă atât de îngustă…” (Poemul al doilea)

E Sărbătoarea cea Mare a verii. Mulţime nenumărată. Căldură ca în miez de august. Mulţi s-au gătit în haine de sărbătoare ca acum cinci sute de ani. Un bătrân cu barbă albă şi plete aşteaptă cine-ştie-ce lângă statuia marelui poet naţional. Buciumaşii s-au aşezat în rând şi aşteaptă şi ei marea slujbă.
Bucuria Praznicului Sântămăriei celei Mari e şi mai mare, datorită unui eveniment special: după o muncă migăloasă care a însemnat multe ceasuri şi strădanie din plin, pictura unei biserici măreţe e gata să bucure ochii oamenilor evlavioşi veniţi din vecinătăţi sau de departe să vadă o capodoperă. Este vorba despre o pictură menită să ajungă în timp la fel de cunoscută ca vechile ansambluri ale lui Pârvu Mutu Zugravul sau ale anonimilor moldoveni de la Voroneţ, Moldoviţa sau Arbore, pentru că arta autentică nu înseamnă întotdeauna vechime.
O astfel de creaţie a mâinii omeneşti fusese aşteptată de poporul credincios de multă vreme şi nu mic este numărul celor care au găsit de cuviinţă să marcheze evenimentul în istoriile lor personale. Tocmai de aceea, vederea minunii cere la rândul ei timp şi răbdare. Prima dată, la uşa bisericii, păzită cu stricteţe de doi gardieni care repetă insistent că înăuntru nu mai e loc şi dau la timp drumul înăuntru la câte două persoane, numai după ce altele două au ieşit în prealabil. Dar pe lângă cele două care intră, se fac din inimă şi excepţii. “Ştiţi, eu am copil mic”, “Eu am mama bolnavă. Tocmai ce a fost operată la inimă şi nu suportă căldura”. Şi într-o astfel de aşteptare, în bătaia soarelui, timpul se scurge aidoma picăturii de sudoare pe şira încinsă a spinării. Dar duhul este osârduitor.
În fine, înăuntru. Aici, tot căldură, tot multă lume, tot coadă, mai mare decât prima: Aşteptarea însă e parte din jertfă, timp pentru meditaţie la propriile griji, de admirare a sfinţilor zugrăviţi pe pereţi, de rugăciune pentru sine şi pentru aproapele. Aidoma pelerinilor evrei, care cântau psalmii treptelor, urcând cu înfrigurare către Templul lui Dumnezeu.
Aşteptarea se lungeşte, coada devine un mănunchi neuniform, împotmolindu-se tot mai greu, pentru că oamenii dinăuntru nu mai găsesc loc de ieşire. Nervii se întind şi mai mult, câteva femei protestează împotriva celor care nu aşteaptă la rând, neînţelegând nici aşteptarea ca pe o formă de respect faţă de ceilalţi pelerini, nici răbdarea ca pe o virtute. “Dacă ar fi pus şi nişte aer condiţionat…” se plânge o domnişoară. “Noi nu mai stăm, mergem la maşină”, rosteşte o doamnă între două vârste către altele două, mai răbdătoare din fire. “Dar ca să ajungi la icoana mare trebuie să aştepţi vreo două ceasuri.” Şi mai în şoaptă: “Vedeţi că Ionel şi cu a lui au intrat lăturiş”.

* Lăturiş, potrivit dicţionarului explicativ al limbii române: “adv. (reg.) dintr-o (sau într-o) parte, lateral, pieziş”; potrivit dicţionarului de sinonime: “adj. v. ascuns, dosit, dosnic, ferit, izolat, lăturalnic, retras, singuratic, tainic, tăinuit.”