O tradiţie siriacă a aflării Crucii. Sf. Elena şi Iuda Ciriacul

Deosebit de interesantă şi cu o frumuseţe aparte una dintre tradiţiile aflării Sf. Cruci de către Sf. Elena în care se vorbeşte despre contribuţia evreului Iuda Ciriacul. Se spune că Iuda ştia locul exact al Mormântului Mântuitorului de la bunicul său Zaharia şi de la tatăl său Simeon. Un adaos la o trilogie siriacă ce relatează acest episod vobeşte despre faptul că Sf. Cruce fusese descoperită de Protonike - presupusă soţie a Împăratului Claudiu (41-54) - dar ascunsă din nou de evrei în timpul lui Traian (98-117). Aici cred că poate fi văzută o legătură cu tradiţia lui Iuda Ciriacul. Chiar dacă la început se împotriveşte, în cele din urmă evreul Iuda o conduce pe Împărăteasă la locul tăinuit, unde el însuşi rosteşte o rugăciune în limba ebraică. Iuda se roagă ca dacă Iisus este cu adevărat Mesia, atunci Dumnezeu, creatorul heruvimilor şi al serafimilor, să facă o minune. Dintr-o dată pământul se cutremură, se crapă şi din locul Golgotei răsar cele trei cruci şi o mireasmă deosebită. În urma acestui fapt Iuda este botezat de episcopul Macarie al Ierusalimului, însăşi Elena punându-i şi numele de “Ciriacul” care înseamnă “al Domnului”. Mai târziu, el va suferi moarte martirică sub Iulian Apostatul (361-362).

În afară de câteva cuvinte ale lui Sozomen din Istoria sa bisericească şi de aceste surse anonime datate începând cu sec. V-VI, nu există alte mărturii scrise pentru aportul lui Iuda Ciriacul. Cu toate astea, iconografia creştină, deopotrivă apuseană şi răsăriteană a păstrat această tradiţie. Iuda Ciriacul, alături de ceilalţi evrei, este prezentat cu acoperământul capului ascuţit, specific evreiesc.

Mă gândesc la un înţeles al acestei tradiţii care vorbeşte despre chemarea Evangheliei pentru Fiul Risipitor, poporul ales al lui Dumnezeu. Ales de-a pururi, dar nu mai puţin risipitor. Nu ştiu ce credeţi voi.

Mic război nevăzut...

Am răsfoit din nou azi Capetele sau Capitolele despre trezvie ale lui Filotei Sinaitul, de la Deisis. E ceva în această carte care îmi rămâne indescifrabil, ca un ghem de răspunsuri care nu s-a ţesut încă. Capetele sunt în număr de 39 şi tratează tema războiului cu patimile, a isihiei şi a înălţării către Dumnezeu. Se observă în această scriere că lupta cu patimile şi cu ispitele care vin de la cel rău este tratată ca un veritabil război, creştinul trebuind să aibe mereu conştiinţa de luptător al lui Hristos, înarmat cu Sf. Scripturi şi cu împlinirea poruncilor. Cuvântul război apare în mod repetat: „Există un război dus în ascuns prin gânduri de duhurile răutăţii cu sufletul”, iar în altă parte: „Depărtează deci pe toţi cei din afară prin nişte reflecţii şi du război cu gândurile născute de la ei înăuntru prin metode dumnezeieşti netrupeşti.” Filotei Sinaitul vorbeşte chiar despre un mod aparte de abordare a acestui război: „Ascultă care e modul războiului de fiecare ceas din noi şi fă-l: uneşte trezia cu rugăciunea”.

Sf. Isaac Sirul, dar şi Sf. Grigorie Palama, ştiau filosofie grecească, la fel şi Filotei: mintea este diferită de gândurile pe care le produce, prin urmare războiul cu gândurile nu ar fi prea eficace, ele născându-se şi pierind în fiecare clipă. Cineva spunea că sunt ca norii pe cer, mereu în trecere. Sau ca păsările. Şi atunci de ce consideră Filotei Sinaitul că se poate duce un război cu gândurile? Poate pentru că gândurile noastre pot fi arme şi ale satanei; nu mintea, ci gândurile:

„Există un război dus în ascuns prin gânduri de duhurile răutăţii cu sufletul; căci acesta fiind nevăzut, şi acele puteri îl atacă în chip corespunzător fiinţei lui prin războiul lor nevăzut. Şi se pot vedea între ele şi acestea: arme şi desfăşurări, înşelăciuni viclene, un război înfricoşător şi încleştare în luptă, victorii şi înfrângeri de fiecare parte. Un singur lucru lipseşte acestui război mental, pe care l-am arătat, faţă de războiul sensibil: sorocul fizării războiului. Căci războiul sensibil ştie să-şi hotărască un timp şi o ordine, dar acesta atacă fără de veste şi pe nesimţite în jurul părţilor celor mai centrale ale inimii şi, întinzându-i ambuscade mortale, omoară sufletul prin păcat.” (Capete, 5)

De fapt, cum se poartă războiul? Cu trezvie şi cu rugăciunea minţii. Despre trezvie, ca stare permanentă a isihastului, Sf. Ioan Scărarul spune: „Pisica pândeşte şoarecele şi gândul celui ce se linişteşte, şoarecele cunoscut cu mintea. Nu respinge pilda mai sus pusă, iar de nu, încă n-ai cunoscut liniştea” (F9, 27, 6). Am mai întâlnit exemplul acesta, cu pisica şi şoarecele ca metaforă pentru mintea atentă şi gândul ei în budism. Dar la Filotei Sinaitul există o diferenţă între trezvie şi atenţie. Trezvia este mintea activă care lucrează cu amintirea dumnezeieştilor Scripturi, „cu aducerea-minte riguroasă de Dumnezeu.” A nu uita niciodată că te afli în luptă, a nu uita de ajutorul lui Dumnezeu, a privi în jurul tău cu înţelepciune, a fi vigilent, aceasta înseamnă trezvia. A fi mereu prezent. Atenţia e continuitatea procesului de trezvie, legarea fiecărui moment de vigilenţă într-o stare continuă, dacă nu permanent, cel puţin extensibil temporal. Pentru omul recent (Patapievici) între cele două nu mai există nici o diferenţă, poate pentru că nici nu mai atinge vreuna dintre stări. El se află într-o transă continuă. De egoism, cinism şi micime sufletească.

Alternativa e omul descris de Părinţii filocalici.