Două facultăţi de teologie islamică îşi încep cursurile din 2011 în Germania

Politica de integrare a minorităţilor şi în primul rând ale celor de religie islamică reprezintă azi una dintre cele mai dezbătute subiecte în Germania. Şi pentru că în momentul de faţă aproape toţi cei pregătiţi în domeniul teologic din moscheile de pe teritoriul Germaniei vin din afara ţării şi abia au noţiuni elementare de limbă germană, o modalitate de a fi mai aproape de succesul integrării musulmanilor este, în opinia guvernanţilor de la Berlin, dezvoltarea studiilor academice de factură teologică. De acord cu această opinie este şi conducerea Consiliului Central al Musulmanilor din Germania (ZMD), afirmând că teologia islamică are nevoie de teologi şi imami bine pregătiţi, cunoscători ai limbii şi culturii germane.

"Teologie islamică" la Tübingen

Guvernul landului Baden-Württemberg a aprobat la 6 octombrie cererea universităţii din Tübingen de a înfiinţa prima facultate de teologie islamică. În faţa eternelor rivale din Heidelberg şi Freiburg, vechea universitate de pe malul Neckarului a câştigat printr-un proiect care prevede finanţarea cercetărilor a şase profesori şi a până la 360 de studenţi, care vor putea alege studiile islamice în vederea ocupării funcţiei de profesor de religie (islamică), asistent social sau imam. De asemenea, facultatea, ale cărei studii sunt preconizate să înceapă în luna octombrie a anului viitor, va menţine legături strânse cu Şcoala superioară de studii iudaice din Heidelberg şi cu diverse şcoli superioare de pregătire a personalului didactic.

Alte centre de teologie islamică

O săptămână mai târziu, la 14 octombrie, guvernul federal al Germaniei a aprobat proiectul universităţii din Tübingen, împreună cu un proiect similar propus în tandem de universităţile din Münster şi Osnabrück. „Germania este ţara cu cea mai lungă şi cea mai extinsă experienţă în teologie în ceea ce priveşte universităţile de stat, încât acestea sunt, de asemenea, deosebit de adecvate pentru dezvoltarea unei elite intelectuale europene musulmane”, a afirmat Prof. Dr. Annette Schavan, ministrul federal al educaţiei. În viitor alte noi centre universitare germane, precum cele din Erlangen şi Marburg, cunoscute pentru centrele lor multiseculare de Teologie Evanghelică, au în proiect înfiinţarea unor facultăţi de teologie islamică. Studiile vor fi co-finanţate de guvernul federal şi guvernele landurilor.

Temerile legate de infiltrare islamismului radical într-o asemenea instituţie din învăţământ au fost excluse de doamna ministru, care a susţinut ideea că teologia îndeamnă întotdeauna la auto-reflecţie şi auto-critică, “promovarea islamului în mediul academic european fiind o oportunitate importantă şi pentru religie însăşi, dar mai ales pentru eforturile de integrare”, făcând referire directă la comunităţile venite din spaţiul cultural şi religios musulman.

Consiliul care a alcătuit proiectul de la Tübingen a avut în vedere în primul rând dezvoltarea unei teologii islamice care se doreşte a urma nici mai mult nici mai puţin decât “metodele ştiinţifice istorico-critice occidentale” şi abia apoi pregătirea unui personal calificat în educaţia continuă (profesori pentru gimnazii şi imami), afirmă reportera germană Heike Schmoll, într-un articol din cotidianul citat, intitulat: “Tübingen şi Osnabrück-Münster doresc să introducă studii islamice”.

Islamul în Germania, azi

La ora actuală în Germania trăiesc peste 4 milioane de musulmani (aprox. 5% din populaţia ţării), iar în Uniunea Europeană 16 milioane (din cele 53 milioane de adepţi ai religiei islamice de pe întregul continent).

Sursa principală a informaţiilor: Frankfurter Allgemeine Zeitung (15 Oct. 2010): http://www.faz.net/s/Rub0D783DBE76F14A5FA4D02D23792623D9/Doc~E74367601883640D78CCDB7C51515148F~ATpl~Ecommon~SMed.html

Alte surse: Deutsche Welle : http://www.dw-world.de/dw/article/0,,5195525,00.html

O tradiţie siriacă a aflării Crucii. Sf. Elena şi Iuda Ciriacul

Deosebit de interesantă şi cu o frumuseţe aparte una dintre tradiţiile aflării Sf. Cruci de către Sf. Elena în care se vorbeşte despre contribuţia evreului Iuda Ciriacul. Se spune că Iuda ştia locul exact al Mormântului Mântuitorului de la bunicul său Zaharia şi de la tatăl său Simeon. Un adaos la o trilogie siriacă ce relatează acest episod vobeşte despre faptul că Sf. Cruce fusese descoperită de Protonike - presupusă soţie a Împăratului Claudiu (41-54) - dar ascunsă din nou de evrei în timpul lui Traian (98-117). Aici cred că poate fi văzută o legătură cu tradiţia lui Iuda Ciriacul. Chiar dacă la început se împotriveşte, în cele din urmă evreul Iuda o conduce pe Împărăteasă la locul tăinuit, unde el însuşi rosteşte o rugăciune în limba ebraică. Iuda se roagă ca dacă Iisus este cu adevărat Mesia, atunci Dumnezeu, creatorul heruvimilor şi al serafimilor, să facă o minune. Dintr-o dată pământul se cutremură, se crapă şi din locul Golgotei răsar cele trei cruci şi o mireasmă deosebită. În urma acestui fapt Iuda este botezat de episcopul Macarie al Ierusalimului, însăşi Elena punându-i şi numele de “Ciriacul” care înseamnă “al Domnului”. Mai târziu, el va suferi moarte martirică sub Iulian Apostatul (361-362).

În afară de câteva cuvinte ale lui Sozomen din Istoria sa bisericească şi de aceste surse anonime datate începând cu sec. V-VI, nu există alte mărturii scrise pentru aportul lui Iuda Ciriacul. Cu toate astea, iconografia creştină, deopotrivă apuseană şi răsăriteană a păstrat această tradiţie. Iuda Ciriacul, alături de ceilalţi evrei, este prezentat cu acoperământul capului ascuţit, specific evreiesc.

Mă gândesc la un înţeles al acestei tradiţii care vorbeşte despre chemarea Evangheliei pentru Fiul Risipitor, poporul ales al lui Dumnezeu. Ales de-a pururi, dar nu mai puţin risipitor. Nu ştiu ce credeţi voi.

Mic război nevăzut...

Am răsfoit din nou azi Capetele sau Capitolele despre trezvie ale lui Filotei Sinaitul, de la Deisis. E ceva în această carte care îmi rămâne indescifrabil, ca un ghem de răspunsuri care nu s-a ţesut încă. Capetele sunt în număr de 39 şi tratează tema războiului cu patimile, a isihiei şi a înălţării către Dumnezeu. Se observă în această scriere că lupta cu patimile şi cu ispitele care vin de la cel rău este tratată ca un veritabil război, creştinul trebuind să aibe mereu conştiinţa de luptător al lui Hristos, înarmat cu Sf. Scripturi şi cu împlinirea poruncilor. Cuvântul război apare în mod repetat: „Există un război dus în ascuns prin gânduri de duhurile răutăţii cu sufletul”, iar în altă parte: „Depărtează deci pe toţi cei din afară prin nişte reflecţii şi du război cu gândurile născute de la ei înăuntru prin metode dumnezeieşti netrupeşti.” Filotei Sinaitul vorbeşte chiar despre un mod aparte de abordare a acestui război: „Ascultă care e modul războiului de fiecare ceas din noi şi fă-l: uneşte trezia cu rugăciunea”.

Sf. Isaac Sirul, dar şi Sf. Grigorie Palama, ştiau filosofie grecească, la fel şi Filotei: mintea este diferită de gândurile pe care le produce, prin urmare războiul cu gândurile nu ar fi prea eficace, ele născându-se şi pierind în fiecare clipă. Cineva spunea că sunt ca norii pe cer, mereu în trecere. Sau ca păsările. Şi atunci de ce consideră Filotei Sinaitul că se poate duce un război cu gândurile? Poate pentru că gândurile noastre pot fi arme şi ale satanei; nu mintea, ci gândurile:

„Există un război dus în ascuns prin gânduri de duhurile răutăţii cu sufletul; căci acesta fiind nevăzut, şi acele puteri îl atacă în chip corespunzător fiinţei lui prin războiul lor nevăzut. Şi se pot vedea între ele şi acestea: arme şi desfăşurări, înşelăciuni viclene, un război înfricoşător şi încleştare în luptă, victorii şi înfrângeri de fiecare parte. Un singur lucru lipseşte acestui război mental, pe care l-am arătat, faţă de războiul sensibil: sorocul fizării războiului. Căci războiul sensibil ştie să-şi hotărască un timp şi o ordine, dar acesta atacă fără de veste şi pe nesimţite în jurul părţilor celor mai centrale ale inimii şi, întinzându-i ambuscade mortale, omoară sufletul prin păcat.” (Capete, 5)

De fapt, cum se poartă războiul? Cu trezvie şi cu rugăciunea minţii. Despre trezvie, ca stare permanentă a isihastului, Sf. Ioan Scărarul spune: „Pisica pândeşte şoarecele şi gândul celui ce se linişteşte, şoarecele cunoscut cu mintea. Nu respinge pilda mai sus pusă, iar de nu, încă n-ai cunoscut liniştea” (F9, 27, 6). Am mai întâlnit exemplul acesta, cu pisica şi şoarecele ca metaforă pentru mintea atentă şi gândul ei în budism. Dar la Filotei Sinaitul există o diferenţă între trezvie şi atenţie. Trezvia este mintea activă care lucrează cu amintirea dumnezeieştilor Scripturi, „cu aducerea-minte riguroasă de Dumnezeu.” A nu uita niciodată că te afli în luptă, a nu uita de ajutorul lui Dumnezeu, a privi în jurul tău cu înţelepciune, a fi vigilent, aceasta înseamnă trezvia. A fi mereu prezent. Atenţia e continuitatea procesului de trezvie, legarea fiecărui moment de vigilenţă într-o stare continuă, dacă nu permanent, cel puţin extensibil temporal. Pentru omul recent (Patapievici) între cele două nu mai există nici o diferenţă, poate pentru că nici nu mai atinge vreuna dintre stări. El se află într-o transă continuă. De egoism, cinism şi micime sufletească.

Alternativa e omul descris de Părinţii filocalici.