Saint Mary of Egypt

Into the tradition of the Great Lent, the accent of the conversion is often remembered into the liturgical hymns. Because the Lent itself is, at its origins, a monastic tradition, it is very important for the Eastern Christians to have some examples to follow in their own lives. They must know how exactly they can change their lives, and also the fact, that even the biggest sinner can become a saint, if he really repents and makes a change in his life, called in the Greek tradition, metanoia.

The life of Our venerable mother Saint Mary of Egypt is a very good example for the citizens from the cities, who have a very alert way of life, who can’t pray all the time. They may say that there’s no time for praying, for almsgiving, because it is so much to do, especially today. Such a life of a saint is also a good example for the ones who travel. Especially in the past, traveling itself was seen as dangerous: you don’t know what you will meet in your way. Finally, such a life is good to read by the ones who consider themselves saints: they would see that there are some other people who go before them into the Kingdom of God, because God’s paths are mysterious.

The Life of Saint Mary

The life of Saint Mary of Egypt was written by St. Patriarch Sophronius of Jerusalem (634 - 638). The way he depicts such a life is very interesting. I would say that is like a piece of romantic literature, or a opera theatre. That’s why I will slice it in this way.

Saint Mary is one of the holy women who became saint from prostitute, according to the words of Our Lord, that that the tax-gatherers and the harlots will go before the righteous one into the reign of God (Mat. 21,31).

In the tradition of the Eastern Church, the life of St. Mary is read in the Synaxarion of the Morning Service into the 5^th Sunday of the Great Lent, and during the Matins of the Great Canon of St. Andrew of Crete on the preceding Thursday.

The reason for that fact, is that St. Mary is a good example of transformation from a citizen (which, according to the ascetic tradition means full of sins) into a holy of the Desert (which means also, the bearer of the purity).

Saint Mary of Egypt lived during the sixth century in the city of Alexandria and later into the Judaean Desert and passed away in a remarkable manner, according to the legend, in 522. It is notable that the Synaxarion states that Zosimas, the teller of her life, lived during the reign of the Emperor Theodosius II, who reigned from 408 to 450, so she may have lived even earlier.

Such a religious novel begins in a special manner, with “once upon a time”, like all the stories. First of all, the narrator speaks about a holy monastery into the Desert of Palestine and the traditions there. At the beginning of the Great Lent all the monks used to leave their monastery and live into the deep desert with only a few bread and water. Only in the Last Week all of them came together into the monastery, in order to celebrate the Passions of Our Lord Jesus Christ.

Between those monks was the holy hieromonk (priester-monk) Zosimas, already a monk for 53 years long. He is commemorated as a saint in the Eastern Orthodox and Byzantine Catholic Churches on April 4.

Exactly as St. Anthony the Great once, Zosimas was asking himself if there is some other person in the world holy like him, or maybe more. In the same moment a holy angel sent him into the deeper desert, he crossed the river of Jordan and went further for other 12 days. In a morning, making his usual prayers, he saw something like a human shadow, which he thought first it would be a demon. But “the shadow” ran away and Zosimas after her. After some times, “the shadow” told him she is a woman, but being completely naked, can’t stop, so the monk gave her his own monastic cloth. Then the woman started to speak about her life.

She began her life as a young woman who followed the passions of the body, running away from her parents at age twelve for Alexandria. There she lived as a harlot for seventeen years, refusing money from the men that she copulated with, instead living by begging and spinning flax.

One day, however, she met a group of young men heading toward the sea to sail to Palestine for the veneration of the Holy Cross in the City of Jerusalem. Probably Mary was looking already for something in her passion: maybe the infinite seduction of the Lord, but she didn’t know that. Anyway, she decided immediately to go also to Jerusalem. So she went along for the ride, seducing the men as they traveled for the fun of it. But when the group reached Jerusalem and actually went towards the church, Mary was prohibited from entering by an unseen force. After three such attempts, she remained outside on the church. Then she looked through the open door and saw inside an icon of the Theotokos. She began to weep and prayed with all her might that the Mother of God might allow her to see the True Cross; afterwards, she promised, she would renounce her worldly desires and go wherever the Holy Virgin may lead her.

After this heart-felt conversion at the doors of the church, she fled into the desert to live as an ascetic. She survived for years on only three loaves of bread and thereafter on scarce herbs of the land. For another seventeen years, Mary was tormented by “wild beasts: mad desires and passions”. After these years of temptation, however, she overcame the passions and was led by the Theotokos in all things. All those years she didn’t take any Holy Communion or the Sacrament of Confession, because se didn’t met anyone. In the meantime, all her clothes were destroyed, that’s why she was naked, enduring heath during the days and cold during the nights, until her skin became black and hard like an armor.

Following 47 years in solitude, in the end she met the priest St. Zosimas in the desert, who pleaded with her to tell him of her life. She recounted her story with great humility while also demonstrating her gift of clairvoyance; she knew who Zosimas was and his life story despite never having met him before. Finally, she asked Zosimas to meet her again the following year at sunset on Holy Thursday by the banks of the Jordan. That was in fact her Sacrament of confession, and after that, she was waiting for the Holy communion for another year.

After another year, Zosimas did exactly this, though he began to doubt his experience as the sun began to go that night. Then Mary appeared on the opposite side of the Jordan; crossing herself, she miraculously walked across the water and met Zosima.s When he attempted to bow, she rebuked him, saying that as a priest he was far superior, and furthermore, he was holding the Holy Mysteries. Mary then received the Holy Body and Flesh of Our Lord and walked back across the Jordan, after giving Zosima instructions about his monastery and that he should return to where they first met exactly a year later.

A year later, father Zosimas found Mary's body with a message written on the sand, asking him for burial, and revealing that she had died immediately after receiving the Holy Mysteries the year before (and thus had been miraculously transported to the spot where she now lay). So Zosima, amazed, began to dig, but soon tired; then a lion approached and began to help him, that is, after Zosimas had recovered from his fear of the creature. Thus St. Mary of Egypt was buried. Zosimas returned to the monastery, told all he had seen, and improved the faults of the monks and abbot there. He died at almost a hundred years old in the same monastery.

Later, the story of Mary's life was written down by St. Sophronius, the Patriarch of Jerusalem.

Hymn (Troparion) of Saint Mary the Egyptian

“The image of God was truly preserved in you, O mother, for you took up the Cross and followed Christ. By so doing, you taught us to disregard the flesh, for it passes away; but to care instead for the soul, since it is immortal. Therefore your spirit, O holy Mother Mary, rejoices with the Angels”

Iconograpy

In iconography, St. Mary of Egypt is depicted as a deeply tanned, emaciated old woman with unkempt gray hair, either naked or covered by the mantle she borrowed from Zosimas. She is often shown with the three loaves of bread she bought before undertaking her journey into the desert.

The Veneration of St. Mary the Egyptian

The Eastern Church celebrates her feast day on the day of her repose, on April 1; additionally, she is commemorated on the Sunday of St. Mary of Egypt, the 5^th Sunday in Great Lent, as we said already.

In the Roman Catholic Church, she is commemorated on April 3 (or April 2, according to the Roman Martyrology). Although she is venerated by Anglicans, St. Mary of Egypt does not appear on Anglican Church Calendars.

In Goethe’s Faust, St. Mary of Egypt is one of the three penitent saints who pray to the Virgin Mary for forgiveness for Faust. Her words are set by Mahler in his 8^th Symphony as the final saint’s appeal to the Mater Gloriosa.

In Ben Jonson’s play Volpone (1606), one of the characters uses the expression “Marry Gip”, which means “Mary of Egypt”.

Mary of Egypt is the subject of operas by Ottorino Respighi and Sir John Tavener, the latter written in 1992 for the Aldeburgh Festival.

Nalo Hopkinson’s science-fiction novel, The Salt Roads, also features Mary of Egypt and takes a historical fiction approach to telling her story.

There is a chapel dedicated to her at the Church of the Holy Sepulchre in Jerusalem, commemorating the moment of her conversion. Also the Temple of Portunus in Rome was preserved, by being rededicated to Saint Mary of Egypt in 872.

There are many churches carrying her name. An example would be the Russian Orthodox church from Tübingen, Germany.

In the 1^st Sunday of the Great Lent 2011, called in the Easter Church, “the Sunday of the Orthodoxy”, one more Monastery started its life, under the patronage of St. Mary. It is the first orthodox monastery southern from Sahara Desert, in Uganda and the first monastery with exclusively native African nuns.

Facts. Mary Magdalene and Mary the Egyptian

Today the majority of the Christians believe that St. Mary Magdalene is a former prostitute, converted by Our Lord. Even if it would be so, there’s no evangelical sign to believe so. The holy Scriptures tell us only that, Jesus healed her, being enslaved before by seven demons (Mark 16,9 anf Luke 8,2). The moment when he did so is unknown, but probably, according to St. Matthew (15,39), that happened after Jesus multiplicated 7 breads and some fishes for the 4000 followers.

The confusion between Mary Magdalene and probably St. Mary the Egyptian occurred for the first time into a sermon of Pope Gregory the Great, in the 6^th century. Since then, St. Mary Magdalene was believed to be a converted prostitute, without any proof.

The Forty Holy Martyrs from Sebaste

March 9 (Byzantine calendar) - March 10 (Roman calendar)

In many parts of the Christian Church, on 9^th of March in the East and on 10^th March in the West, there is commemorated the memory of a group of forty soldiers who suffered a martyr's death for their steadfast faith to Christ, by freezing in a lake near Sebaste, in the former Lesser Armenia (now Sivas in central-eastern Turkey). Latest historical research argue that the widespread story about the suffering of the forty soldiers, is in fact a compilation of some more acts occurring at different times and in many places, which is in our opinion, possible, but not essential here. We may see the veneration of the 40 Martyrs as a symbol-feast for all the Christian soldiers who died for their faith during their service.

The feast day of the Forty Martyrs falls on March 9, and may be intentionally placed that it will fall during Great Lent. There is an intentional play on the number forty being both the number of martyrs and the days in the fast. Their feast also falls during Great Lent so that the endurance of the martyrs will serve as an example to the faithful to persevere to the end (i.e., throughout the forty days of the fast) in order to attain heavenly reward (participation in Pascha, the Resurrection of Jesus).

Acts of these martyrs, were written in Greek, Syriac and Latin and are yet extant, also to a “Testament” of the Forty Martyrs.

The Story of their Lives

The 40 Martyrs from Sebaste died as victims of the harsh politic of the Roman Emperor Licinius (c. 263 – 325, Emperor from 308 to 324) who, after the year 316, persecuted explicitly the Christians of the East. The earliest account of their martyrdom is given by St. Basil, the Archbishop of Caesarea (370-379), in a homily delivered on the feast of the Forty Martyrs (Hom. xix in P.G., XXXI, 507 sqq.). His eulogy on them was pronounced about fifty or sixty years after martyrdom, which is historic beyond a doubt.

In the early 4^th century Sebaste was the capital of the province of Armenia Minor. In the city at that time was stationed the Legion XII Fulminata (Armed with Lightning), among whom were 40 Cappadocians soldiers who had faith in Christ. Three of them, Cyrion, Candidus and Domnus were already known as very good in studying the Scriptures. Of course, the governor Agricolas, who strictly complied Licinius’ imperial command relating to punish the Christians, found out about the faithful soldiers in his army. Hearing about their faith, Agricolas forced them to worship idols. The Orthodox Synaxarion relates the text of the governor’s command: “As in the wars you have been with a soul and a conscience and you've shown your courage, so far now, with one mind and soul, you must show your obedience to the imperial laws and sacrifice willingly to the gods, before being forced up”. At these words, the holy soldiers, answered the tyrant: “The more for the earthly emperor we fought in the wars and we conquered enemies, as you were witness, you bastard, the more we will fight stronger for the immortal Emperor, and we will overcome your evilness and deceit”.

Refusing to sacrifice to the idols, all the 40 soldiers have been jailed for eight days, beaten with stones, but at the same time have been also lured with gifts to give up their minds. Finally, being organized a process, at which attended also some other governor called Lysius, they were sentenced to death for disobeying the emperor and for witchcraft. The punishment consisted of freezing them in Sebaste lake, located in a mountainous region (an elevation of 1,278 m. altitude). At the time of the passion of this holy martyrs it was still winter, in those days being a keen frost and high winds. So the martyrs were obliged to enter naked in the lake, at the time of the dusk. Around the lake were put some soldiers to guard the martyrs, not to get out. But near the lake there was also a warm bath, made purposely, so if any of the martyrs would changed his mind and would be willing to sacrifice the Roman gods, to emerge from the water and to heat first there.

Being forced to undress and enter the cold waters of the lake, one of the martyrs exclaimed: “We don’t take off our clothes, but we take off the old man. Winter is harsh, but the Paradise is sweet; the cold is strong, but the delight is pleasant. For the Paradise lost we should today no longer endure the corruptible clothes. We shall defame the ice which melts us and to hate our body”.

After a while, one of the 40 gave up and left the lake, but died on the spot, being no able to warm himself into the hot bath. But that night it happened an unusual miracle: the lake’s water has warmed, the ice melted and 39shiny crowns came down from heaven upon the martyrs. This miracle was seen by the only one unsleeping guard, called Aglaius, who numbered only 39 crowns, and realized that a soldier ran away out of the water. Then, the guard woke the others, stripped his clothes and jumped into the lake, shouting that, “I am a Christian, too”. At dawn, the Saints were removed alive from the lake, they broken their legs and so they were left to die.

It is remarkable that the Constantinopolitan Synaxarion reminds here an unusual fact: a mother of one from the martyrs, i.e. Meliton, came there and established him with words of encouragement. Thus, instead of requesting the saving of his son's, she said, “My sweet son, be a little more time patient to become perfect. Do not worry, son. Here Christ stands before helping you!”

The same Synaxarion noted the words of the martyrs before their death: “Our soul is a bird that was rescued from hunters’ race, the race was broken and we’ve been delivered. Our help is in the name of the Lord, who made heaven and earth! Amen.”

The army commander then ordered that the bodies of saints to be burned. But Meliton somehow survived and was left to live. When his mother saw him alone standing, she took him on her shoulders and went after the cart full of the other bodies, and Melito, enjoying that will not lose the martyrdom, died in her arms. She ultimately reached the cart and she put her dead son’s body over the bodies of saints.

This strange manhood of a martyr’s mother may be a paradox for us today, if not an act of craziness or cruelness. But it is remarkable that the Christian idea of martyrdom surpasses that, what we might call as “modern humanism”. A martyr’s mother wants her son’s death rather than the loss of the martyrdom. It is known that the martyr’s death in the early Christianity was also seen like the death of the heroes in the old times. Martyrdom automatically ensures salvation and the likeness with the sacrifice of Christ.

The bodies of the 40 saints were eventually burnt, and then were thrown into a river, in order that the Christians not to be able to recover their relics. However, their remains were partially recovered and then spread to various churches in the area.

Being at the end of this story, I think it would be good to make a citation from the Menaion of the Eastern Orthodox Church:

“And the names of those 40 martyrs are: Hesychius, Meliton, Heraclius, Smaragdus, Domnus, Eunoicus, Valens, Vivianus, Claudius, Priscus, Theodulus, Euthychius, John, Xantheas, Helianus, Sisinius, Cyrion, Angius, Aetius, Flavius, Acacius, Ecditius, Lysimachus, Alexander, Elias, Candidus, Theophilus, Dometian, Gaius, Gorgonius, Leontius, Athanasius, Cyril, Sacerdon, Nicholas, Valaerius, Philoctimon, Severian, Chudion, and Aglaius.

The Forty Holy Martyrs were captured and suffered for Christ, 4 days above the March's Kalendae, that means, in the twenty-sixth day of February. And they gave their souls to the Lord in the seventh Idae of March, i.e. the ninth day of March, in the times of the Licinius’ governing in the East. But especially, in the times of the of our Lord Jesus Christ, to Whom is due the glory, the honor and the worship as also to the Father and to the Holy Spirit for ever. Amen”.

The Veneration of the Saints

Homelies about the Holy Martyrs

St. Gregory of Nyssa (c 335 – after 394) wrote at least 2 discourses in praise of them, which are still preserved in the Patrologia J. P. Migne, P.G., vol. 46, cols. 749 sq., 773 sq.).

St. Ephraem the Syrian (ca. 306 – 373), has also eulogized the forty Martyrs (Hymni in SS. 40 martyres).

Sozomen, who was an eye-witness, has left us (in his Historia Ecclesiastica IX,2) an interesting account of the finding of the relics in Constantinople in the times of the Empress Pulcheria (399 – 453).

Veneration in the East

The veneration paid to the Forty Martyrs became widespread, and numerous churches were erected in their honour. One of them was built at Caesarea, in Cappadocia, and it was in this church that St. Basil publicly delivered his homily.

The Churches of St. Sophia in Ohrid (modern-day Republic of Macedonia) and Kiev (Ukraine) contain their depictions, datable to the 11th and 12th centuries, respectively. A number of auxiliary chapels were dedicated to the Forty, and there are several instances when an entire church is dedicated to them: for example Xiropotamou Monastery on Mount Athos, the 13th-century Holy Forty Martyrs Church, in Veliko Tarnovo, Bulgaria, and a church built in 1760 by the hetman Vasile Roset in Iaşi, the capital of the Principality of Moldova (now, Romania). In Aleppo (Syria), the Armenian Cathedral is dedicated to the Forty Martyrs.

In the West, special devotion to the Forty Martyrs of Sebaste was introduced at an early date; their feast day is 10 March. St. Gaudentius, Bishop of Brescia (5^th century), received particles of the ashes of martyrs during his voyage in the East, and placed them with other relics in the altar of the basilica which he had erected, at the consecration of which he delivered a discourse, still extant (mention in Migne’s Patrologia Latina, vol. 20, cols. 959 sq.)

Near the Church of Santa Maria Antiqua, in the Roman Forum, built in the 5^th century, a chapel consecrated to the Forty Martyrs was found, built, like the church itself, on an ancient site. A still preserved picture there, dating from the 6^th or 7^th century, depicts the scene of the martyrdom.

The Hymn of the Saints (Troparion): “For the pain of the Saints who have suffered for you, we pray to You: Be merciful, O Lord, and heal all our sorrows, ye Lover of mankind!”

A prayer mentioning the Forty Holy Martyrs of Sebaste is placed also in the Orthodox Wedding Service (referred to as a “crowning”), to remind the bride and groom that spiritual crowns await them in Heaven also if they remain as faithful to Christ as these saints of long ago.

Popular Traditions

In Romania and throughout the Balkan Peninsula, the memory of these martyrs gave rise to certain popular customs, consisting of the preparation of food: wheat flour (the crushed wheat grain is a symbol of death), sweets (they remember the joy of victory) and spices, especially cinnamon (symbol of suffering).

Those occasional cakes carry even the name of the Martyrs (rom. “Mucenici”, slav. “мучеников” = martyrs). They are prepared in the form of the cipher eight (8), suggesting the crowns offered martyrs, or maybe it’s the infinity symbol (∞). In other regions, the “Martyrs” are smaller breads sunken in a composition of water with sugar, nuts and milk, that looks like frozen water, reminding the lake where the faithful soldiers died. They are consumed in the family and divided to the neighbors, or in the church after the Holy Liturgy. The meanings of this custom is partly forgotten today, but it remains as a proof of the deep faith of our ancestors and of their power of combining artistic creativity with piety.

Triodul românesc : Postul Mare

Pentru cei care au nevoie in varianta electronica de textul Triodului, aici:

Post binecuvântat!

Triodul 4.1 Duminica Lasatului Sec Si Prima Saptamana de Post (Pana Miercuri)


iar prima saptamana de Post, de joi pana la Duminica Ortodoxiei, aici:

Triodul 4.2 Prima Saptamana de Post a

O tradiţie siriacă a aflării Crucii. Sf. Elena şi Iuda Ciriacul

Deosebit de interesantă şi cu o frumuseţe aparte una dintre tradiţiile aflării Sf. Cruci de către Sf. Elena în care se vorbeşte despre contribuţia evreului Iuda Ciriacul. Se spune că Iuda ştia locul exact al Mormântului Mântuitorului de la bunicul său Zaharia şi de la tatăl său Simeon. Un adaos la o trilogie siriacă ce relatează acest episod vobeşte despre faptul că Sf. Cruce fusese descoperită de Protonike - presupusă soţie a Împăratului Claudiu (41-54) - dar ascunsă din nou de evrei în timpul lui Traian (98-117). Aici cred că poate fi văzută o legătură cu tradiţia lui Iuda Ciriacul. Chiar dacă la început se împotriveşte, în cele din urmă evreul Iuda o conduce pe Împărăteasă la locul tăinuit, unde el însuşi rosteşte o rugăciune în limba ebraică. Iuda se roagă ca dacă Iisus este cu adevărat Mesia, atunci Dumnezeu, creatorul heruvimilor şi al serafimilor, să facă o minune. Dintr-o dată pământul se cutremură, se crapă şi din locul Golgotei răsar cele trei cruci şi o mireasmă deosebită. În urma acestui fapt Iuda este botezat de episcopul Macarie al Ierusalimului, însăşi Elena punându-i şi numele de “Ciriacul” care înseamnă “al Domnului”. Mai târziu, el va suferi moarte martirică sub Iulian Apostatul (361-362).

În afară de câteva cuvinte ale lui Sozomen din Istoria sa bisericească şi de aceste surse anonime datate începând cu sec. V-VI, nu există alte mărturii scrise pentru aportul lui Iuda Ciriacul. Cu toate astea, iconografia creştină, deopotrivă apuseană şi răsăriteană a păstrat această tradiţie. Iuda Ciriacul, alături de ceilalţi evrei, este prezentat cu acoperământul capului ascuţit, specific evreiesc.

Mă gândesc la un înţeles al acestei tradiţii care vorbeşte despre chemarea Evangheliei pentru Fiul Risipitor, poporul ales al lui Dumnezeu. Ales de-a pururi, dar nu mai puţin risipitor. Nu ştiu ce credeţi voi.

Mic război nevăzut...

Am răsfoit din nou azi Capetele sau Capitolele despre trezvie ale lui Filotei Sinaitul, de la Deisis. E ceva în această carte care îmi rămâne indescifrabil, ca un ghem de răspunsuri care nu s-a ţesut încă. Capetele sunt în număr de 39 şi tratează tema războiului cu patimile, a isihiei şi a înălţării către Dumnezeu. Se observă în această scriere că lupta cu patimile şi cu ispitele care vin de la cel rău este tratată ca un veritabil război, creştinul trebuind să aibe mereu conştiinţa de luptător al lui Hristos, înarmat cu Sf. Scripturi şi cu împlinirea poruncilor. Cuvântul război apare în mod repetat: „Există un război dus în ascuns prin gânduri de duhurile răutăţii cu sufletul”, iar în altă parte: „Depărtează deci pe toţi cei din afară prin nişte reflecţii şi du război cu gândurile născute de la ei înăuntru prin metode dumnezeieşti netrupeşti.” Filotei Sinaitul vorbeşte chiar despre un mod aparte de abordare a acestui război: „Ascultă care e modul războiului de fiecare ceas din noi şi fă-l: uneşte trezia cu rugăciunea”.

Sf. Isaac Sirul, dar şi Sf. Grigorie Palama, ştiau filosofie grecească, la fel şi Filotei: mintea este diferită de gândurile pe care le produce, prin urmare războiul cu gândurile nu ar fi prea eficace, ele născându-se şi pierind în fiecare clipă. Cineva spunea că sunt ca norii pe cer, mereu în trecere. Sau ca păsările. Şi atunci de ce consideră Filotei Sinaitul că se poate duce un război cu gândurile? Poate pentru că gândurile noastre pot fi arme şi ale satanei; nu mintea, ci gândurile:

„Există un război dus în ascuns prin gânduri de duhurile răutăţii cu sufletul; căci acesta fiind nevăzut, şi acele puteri îl atacă în chip corespunzător fiinţei lui prin războiul lor nevăzut. Şi se pot vedea între ele şi acestea: arme şi desfăşurări, înşelăciuni viclene, un război înfricoşător şi încleştare în luptă, victorii şi înfrângeri de fiecare parte. Un singur lucru lipseşte acestui război mental, pe care l-am arătat, faţă de războiul sensibil: sorocul fizării războiului. Căci războiul sensibil ştie să-şi hotărască un timp şi o ordine, dar acesta atacă fără de veste şi pe nesimţite în jurul părţilor celor mai centrale ale inimii şi, întinzându-i ambuscade mortale, omoară sufletul prin păcat.” (Capete, 5)

De fapt, cum se poartă războiul? Cu trezvie şi cu rugăciunea minţii. Despre trezvie, ca stare permanentă a isihastului, Sf. Ioan Scărarul spune: „Pisica pândeşte şoarecele şi gândul celui ce se linişteşte, şoarecele cunoscut cu mintea. Nu respinge pilda mai sus pusă, iar de nu, încă n-ai cunoscut liniştea” (F9, 27, 6). Am mai întâlnit exemplul acesta, cu pisica şi şoarecele ca metaforă pentru mintea atentă şi gândul ei în budism. Dar la Filotei Sinaitul există o diferenţă între trezvie şi atenţie. Trezvia este mintea activă care lucrează cu amintirea dumnezeieştilor Scripturi, „cu aducerea-minte riguroasă de Dumnezeu.” A nu uita niciodată că te afli în luptă, a nu uita de ajutorul lui Dumnezeu, a privi în jurul tău cu înţelepciune, a fi vigilent, aceasta înseamnă trezvia. A fi mereu prezent. Atenţia e continuitatea procesului de trezvie, legarea fiecărui moment de vigilenţă într-o stare continuă, dacă nu permanent, cel puţin extensibil temporal. Pentru omul recent (Patapievici) între cele două nu mai există nici o diferenţă, poate pentru că nici nu mai atinge vreuna dintre stări. El se află într-o transă continuă. De egoism, cinism şi micime sufletească.

Alternativa e omul descris de Părinţii filocalici.

Criza

Acesta nu este un material legat direct de domeniul teologic.
_________________________________________________

Deci asta e. Am intrat în partea a doua a crizei. Partea în care efectele sociale vor fi vizibile şi imediate. Spre deosebire de mediul privat, în mediul bugetar sindicatele au putere mult mai mare şi o vor folosi din plin. Criza va fi foarte vizibilă pe stradă, nu ca până acum.

Ştiam cu toţii că lucrurile nu merg şi că ceva trebuie schimbat. Era vizibil cu ochiul liber. Cu toate acestea, impresia mea este că mulţi români nu au crezut în măsuri de o asemenea amploare, probabil din speranţa că nu vor fi direct afectaţi. Iată însă că fiecare dintre noi va fi afectat de criză. Nu va scăpa nimeni.

Acum câteva zile ne aşteptam la creşterea taxelor şi discutam procentele. În schimb, de ieri seară ştim că salariile pentru bugetari, pensiile şi ajutoarele de şomaj o vor lua în jos. Sunt, spun asta din capul locului, măsuri extreme. Odată cu anunţarea lor, speranţele noastre că economia va începe să se restabilească înainte de sfârşitul anului (şi că vom rămâne doar cu amintirea neplăcută a unei crize) s-au transformat în fum. Mai trist este faptul că, dacă aceste măsuri nu vor fi şi aplicate, lucrurile vor merge chiar mai rău.

Şi pentru că tot am adus vorba de acest lucru, nu cred că administraţia românească este capabilă să implementeze aceste măsuri. Nici această administraţie de acum, nici oricare alta. Dacă am fi avut o administraţie capabilă, astfel de măsuri (dar mult mai bine gândite şi nu anunţate în pripă, ca acum) ar fi fost luate de mult timp. Şi poate nu s-ar fi ajuns aici de la bun început: salariile şi pensiile nu ar fi crescut aberant în 2007 şi 2008, cum nici numărul angajaţilor la stat nu ar fi atins dimensiuni groteşti. Acest lucru nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, mă îndoiesc sincer că aceste măsuri sunt suficiente. La cum văd eu lucrurile, guvernul continuă să reacţioneze cu reţinere (şi foarte târziu) faţă de o situaţie deja existentă, în loc să acţioneze pentru a o îmbunătăţi. Nu poţi câştiga nimic niciodată având o strategie defensivă. Dar, am uitat, nu trăim în Polonia sau în Coreea de Sud.

Regretul meu este că singurul potenţial câştigător din această situaţie este partidul socialist. Liderii acestuia nu merită să câştige puncte de simpatie şi susţinere pentru simplul fapt că stau pe margine şi ţipă strident cât de buni sunt ei şi cât de răi sunt cei care guvernează acum. Cu siguranţă, liderii socialişti nu merită să câştige puncte pentru că vor încerca – şi probabil vor reuşi – să scoată oamenii în stradă. În situaţia de acum, protestele vor înrăutăţi lucrurile. Ar fi fost în schimb binevenite proteste pentru a cere guvernului un plan anticriză - acum un an, sau acum câteva luni, în momentul în care era tot mai vizibil faptul că guvernul nu are un plan anticriză. Avem însă nu numai guvernul pe care îl merităm, ci şi opoziţia pe care o merităm.

Avem nevoie acum, mai mult ca oricând, de stabilitate şi pace socială, pentru ca această perioadă dificilă să treacă mai repede. Protestele nu înseamnă decât prelungirea şi înrăutăţirea ei.

Fiecare familie a acestei ţări va fi afectată de reducerile anunţate. Dacă stau şi mă gândesc la familia mea, sunt cel puţin 4 persoane care vor câştiga mai puţin sau îşi vor pierde slujbele. Iar dintre acestea, 3 sunt profesori. Nu merită acest lucru. Lor li se adaugă prietenii care deja mi se plâng că nu mai pot rezista. Toate aceste sacrificii pe care oamenii le fac vor fi risipite dacă lucrurile nu se schimbă.

Acum.

Duminica Fiului Risipitor

Fiul risipitor = tendinţa generală de rebeliune a omului, o falsă autonomie.

Fiul cuminte = tendinţa umană obedientă unei taxonomii fie apriorice, fie posteriorice revelate necondiţionat.

„Tată, dă-mi partea mea de avere…” = necesitatea de alteritate şi autocraţie.

Acasă = matca identităţii originare a omului, dar şi destinul său inevitabil de a-şi găsi identitatea tot în funcţie de originea sa („nimeni nu s-a ridicat la cer decât Cel ce s-a pogorât din cer”).

Exilul Fiului risipitor = experimentarea fals motivată de libertate. Masca libertăţii.

Foametea = criza ontologică personală.

Păzitul porcilor = degradarea, robia persoanei de către tendinţele umane inferioare.

„...dar venindu-şi în fire… sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu” = regăsirea identităţii şi a desăvârşirii, tot în spectrul existenţial originar.

Fiului risipitor i se dă un viţel, inel, încălţăminte, etc. = firii căzute i se acordă mai multe circumstanţe atenuante la judecată; deoarece celui ce greşeşte Dumnezeu îi acordă o judecată mai îngăduitoare, ca să nu-l piardă de tot („de te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi?”).

Fiului ascultător i se dă mai puţin din aceste daruri, pentru că el este deja stapân peste toate ale Părintelui său = desăvârşirii umane i se dă puterea asupra materialităţii eshatologice aşa cum Trupul înviat al lui Hristos, emblemă a umanităţii îndumnezeite, nu mai este cenzurat de determinaţiile acestei lumi materiale, deşi este material. Optica omului îndumnezeit în a valoriza realitatea este alta decât cea construită pe criteriile actuale. E cazul cerului nou şi pământului nou, unde necesităţile umane actuale nu-şi mai găsesc relevanţa în omul îndumnezeit, pentru că acesta nu mai este circumscris lor; comuniunea cu Hristos în viaţa veşnică îi suplineşte orice necesitate.

Parabola Fiului Risipitor = Expansiunea defectuoasă a libertăţii umane. Cum ar trebui realizat exerciţiul libertăţii: în modelul fratelui mai mare (ascultarea).

UMANISM SECULAR

De un oarecare timp mi-a atras atentia viziunea pe care si-au formulat-o despre lume si societate unii dintre semenii nostri, auto-definiti ca "umanisti seculari". In special un domn, pe numele sau Dr.Gabriel Andreescu, presedinte al fundatiei Centrul pentru Constiinta Critica, care si-a asumat rolul de promotor al acestui sistem, se confrunta din greu cu problema "pacatelor"Bisericii Ortodoxe Romane. Este un fapt limpede ca domnul in cauza nu stie, nu vrea sau nu poate sa efectueze o diferenta intre Biserica si individ, preferand mai degraba sa declame - ca lege suprema a gandirii sale - comoda si inepta "punere in aceeasi oala"(fapt de-a dreptul curios pentru un om care se pretinde, cel putin la nivel declarativ, a avea ca scop promovarea gandirii rationale si stiintifice). Departe de mine gandul de a ma erija in apologet al Bisericii. Biserica nu are nevoie de aparare, intrucat, in intregul structurii sale (cler-credinciosi), este complet straina, deci neculpabila, fata de toate acuzatiile Dr.Gabriel Andreescu. In cel mai pur stil "Monsieur Robiespierre"de Dambovita arunca pe masa tot felul de intrebari cu substrat "misterios", ale caror raspunsuri ar oferi -in opinia respectivului- dovada ca Biserica trebuie scoasa de tot din viata publica, actiune completata eventual cu fixarea unui tarc bine pazit in perimetrul caruia Biserica sa se manifeste sub atenta supraveghere a micilor nostri umanisti seculari .Pentru a merge pe o linie "stiintifica si rationala", trebuie sa vedem despre ce e vorba. Ca probe vom folosi mostre din "articolele" si "cercetarile" publicate pe minunatul site al minunatilor umanisti seculari: www.constiinta-critica.ro.
1. Cea mai grava acuza ( de altfel si singura care ar merita atentie din partea unui cercetator autentic) este asa-zisa culpa a nationalismului Bisericii Ortodoxe Romane, care ar fi functionat destul de bine pe langa toate regimurile, inclusiv cel comunist, dar mai ales alaturi de cel legionar, cu care s-ar fi identificat (Vezi: Gabriel Andreescu, Biserica Ortodoxa Romana ca actor al integrarii europene, 2004, pp.9-14,18-20; Idem, Biserica Ortodoxa Romana - minister al muncii, articol publicat la 5 oct.2008, pe site-ul Romania libera in viitor, postat si pe site-ul oficial al Centrului pentru Constiinta Critica) "Dovezile" prezentate sunt: a. cezaro-papismul bizantin.b. participarea la miscarile nationaliste care au condus la formarea statului modern roman. c.legaturile unor preoti, ierarhi si intelectuali romani ortodocsi, din perioada interbelica , cu legionarismul. d. anumiti preoti din cadrul BOR sustin miscarile extremiste, fundamentaliste si xenofobe (aici se dau doua exemple: i. intrunirea tinerilor nationalisti -15 la numar (sic!) - la Man.Sambata, din 22 iulie 2000, care au discutat organizarea cuiburilor legionare din tara si ii. manifestarile actuale ale unor ierarhi ortodocsi care in tinerete au fost legionari - fostul patriarh Teoctist si mitropolitul Clujului, Bartolomeu ), e.ineficienta Bisericii in a rezolva problemele sociale ale romanilor si corelatia dintre prezenta Bisericii in scoli si scaderea calitativa a vietii scolare.
2.Ei bine,la toate aceste puncte, Dl.Andreescu mai adauga ceva: "De unde sa fi auzit domnul Emil Boc, un om de (sic!) cu bun simt odinioara, ca Biserica ar fi mai putin birocratica si corupta? sa nu fi auzit de seria continua de scandaluri care o traverseaza? De plagiatele tezelor de doctorat de la facultatile de teologie? De impartirea pe bani a parohiilor? De fuga unor preoti cu banii satenilor? De aranjamentele din Dealul Mitropoliei? De faptul ca Biserica la care se refera domnul Boc a inghitit de cateva ori, pe vremuri, donatiile pentru o Catedrala Ortodoxa? Nu se infioara de faptul ca preotii au tradat secretul spovedaniei? De stransa lor legatura pe vremuri cu legionarii, apoi cu Securitatea? In ce a fost Biserica eficienta?...De 18 ani, Biserica e din ce in ce mai prezenta in scoli...daca facem o corelatie matematica intre prezenta Bisericii in procesul de invatamant si scaderea calitativa a vietii scolare, gasim un coeficient foarte mare. Ceea ce nu dovedeste vinovatia Bisericii in aceasta chestiune. Probeaza in schimb totala ei inadecvare."(Idem, art.cit.).

RASPUNSURI:

1.Daca nationalismul inseamna dragostea de Dumnezeu si de patrie, Biserica Ortodoxa Romana este cea mai vinovata dintre toate institutiile omenesti de a fi nationalista, deoarece una dintre poruncile sale morale este datoria sacra fata de neam (Vezi:Mitropolit Dr.Nicolae Mladin şi colectiv, Teologia Morală Ortodoxă, vol.II, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp.304-311; Arhid.Prof.Dr.Ioan Zăgrean, Morala Creştină, Ed.Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, pp.292-297. A se vedea şi Prof.Dr.Georgios Mantzaridis, Morala Crestina II, Ed.Bizantina, Bucuresti, 2006, trad.diac.drd.Cornel Constantin Coman, pp.337-350), consfintita ca atare si de Constitutia Romaniei care stipuleaza ca "Fidelitatea fata de tara este sacra" [art.54, alin.(1)]. Daca legaturile unor membri vizibili ai Bisericii (fie laici, fie clerici) cu legionarismul sau cu regimurile totalitare ale lui Antonescu, Gh.Dej sau Ceausescu, pot fi probate, nefiind de altfel contestate nici de Biserica, nici macar de catre acestia (A se vedea, de exemplu, Memoriile mitropolitului Bartolomeu), nu exista nici o dovada care sa ateste alipirea Bisericii intregi de vreo miscare politica sau sociala. Deci, legatura dintre Biserica Ortodoxa si natiune este aceea a misiunii pe care prima si-a asumat-o in urma mandatului Intemeietorului ei (Mat.28, 19-20), adica imputernicirea de a innobila etnicul, nu de a-l suprima. Ori, daca acesta este sau poate fi considerat nationalismul la care face referire domnul umanist, toti suntem culpabili de a ne fi dorit sau de a tinde spre nationalism, in afara de vreo cativa :)))
Un respectabil savant roman a analizat acest aspect: "El (Crestinismul, n.n.) nu a venit ca sa inlocuiasca etnicul si sa dea popoarelor fara cultura un mijloc miraculos de a se ridica la o cultura desavarsita, ci a venit ca sa innobileze si sa purifice etnicul existent al popoarelor ajunse la un anumit nivel de cultura. Etnicul crestin are caracterul de universalitate."(Constantin Radulescu-Motru,Etnicul romanesc.Nationalismul, Ed.Albatros, Bucuresti, 1996, p.XXXIV)
a. Cu privire la cezaro-papism, istoricii au scos la iveala fie o aservire a Bisericii Ortodoxe fata de Imperiul Bizantin, fie o lupta pentru putere intre cele doua institutii. Trebuie sa remarcam ca toti acesti istorici au cazut in tentatia de a compara sau asemana viata Bisericii Ortodoxe cu zbaterile pentru putere ale principilor medievali si ale papilor. La noi, in ciuda unor tendinte de subordonare a Bisericii Ortodoxe fata de puterea seculara, Ortodoxia a fost capabila sa depaseasca toate aceste impedimente prin fidelitatea fata de misiunea incredintata ei de Hristos. Astfel, putem vorbi de doua veacuri de opozitie ortodoxa fata de imparatii iconoclasti (dinastiile isauriana si amoriana), fata de cuceritorii latini (1204-1261), opozitia constanta fata de imparatii apostati , eretici sau pur si simplu oportunisti(de la Iulian Apostatul sau Heraclius pana la Ioan VIII Paleologul). Unde e cezaro-papismul de care se face atata tam-tam?! In dorinta de a avea pace pentru credinciosi, prin colaborarea cu puterea seculara? In datoriile pe care si le-au facut unii nevrednici in contul Bisericii? In obligatiile pe care si le-a asumat puterea laica fara sa consulte Biserica? Bineinteles ca Biserica Ortodoxa a trecut prin multe incercari: obsesia imparatilor si a despotilor de a fi si pontifex maximus (sa aruncam o privire si asupra catolicismului imperiului romano-german sau a anglicanismului), dificultatea de a face fata unei puteri statale pagane (islamul, comunismul) si in acelasi timp de a-si salva cat mai multi credinciosi (pana la 1821, au fost ucisi pentru aceasta 11 patriarhi, 100 de ierarhi, si 6000 de preoti si diaconi, plus un numar mult mai mare de crestini laici - si asta numai in Biserica de Constantinopol). Din punctul meu de vedere cezaro-papismul este o scorneala prin care sa se identifice greseli comune cu catolicii si protestantii.
b. Participarea activa a Bisericilor Ortodoxe nationale la revolutiile secolului al XIX-lea nu poate decat sa onoreze Ortodoxia. Iata ce spunea un mare revolutionar grec din acea perioada,Theodoros Kolokotronis: "Revolutia noastra nu seamana cu nici o revolutie din cate cunosc astazi in Europa. Revolutiile Europei impotriva asupritorilor sunt in razboaie civile. razboiul nostru este unul drept: un neam cu alt neam - cu un neam care niciodata n-a vrut sa-l recunoasca pe celalalt"(Apud Hristodulou K.Paraskevaidi, Rolul Bisericii in 1821, Ed.Hrisopigi, Atena, 1990, p.13 - lb.gr.) Clericii ortodocsi au format in credinciosii lor, dincolo de orice influenta umanista si seculara a Apusului, constiinta identitatii nationale. Lor li se datoreaza, in realitate, trecerea de la o revolutie culturala la independenta propriu-zisa si la crearea statelor nationale din sud-estul Europei.

c. Pentru a se observa ca afirmatiile lui Gabriel Andreescu sunt tendentioase, se pot cerceta izvoare de atunci: articolele celui mai mare teolog roman, Dumitru Staniloae, cu privire la legionarism. Recomand in special articolul publicat in Telegraful Roman, nr.40, din 1939, p.1 (Solidaritate nationala), cu ocazia asasinarii de catre legionari a primului ministru Armand Calinescu. Desi unii membri ai ei au simpatizat cu diverse partide si miscari, inclusiv cu comunistii, Biserica s-a mentinut pe o linie de echilibru prudent, urmarind atingerea propriei misiuni.
d. La acest subiect nu se poate raspunde decat cu un puternic hohot de ras.
e. La ultimul punct, "umanistul nostru" o da rau cu capul de perete; Ce legatura are prezenta Bisericii in scoli cu decaderea sistemului educational din Romania? Exact coada vacii cu stampila primariei. Iar concluzia finala ca Biserica in scoala este complet inadecvata din cauza esecului sistemului educational, m-a dat pe spate de ras.

2.Scandalurile din interiorul clerului, mita pentru parohii, plagiatul tezelor teologice, sunt fapte reprobabile ale unora carora le-a sunat mai bine in ureche principiul umanist si secular "persuit of happyness"decat ortodoxul"voi sunteti lumina lumii".Este adevarat ca astfel de cazuri au fost, dar asta da dreptul ca sa vari in aceeasi oala membrii intregii Biserici? Ce sa mai zicem de divulgarea secretului spovedaniei la securitate?! O fi fost...nu zic ba. Dar proba nu este. Unde e proba ca toti clericii Bisericii, ori macar majoritatea lor au tradat spovedania? Ca Biserica a "papat" banii adunati in mai multe randuri pentru Catedrala Mantuirii Neamului, este o zicere gratuita. Se stie ce s-a facut cu paralele: s-au dus pe razboiul de independenta, pe primul razboi mondial, pe al doilea razboi mondial, si in ultimul rand, pe burtile activistilor de partid care i-au confiscat, in numele umanismului secular.

Oricum, site-ul Robespierre-ilor de Romania merita trecut in revista ca sa stim cu ce ne vom confrunta, noi, romanii si ortodocsii, nu mult dupa trecerea de 2010 (dupa sumbra mea anticipatie).

LA MULTI SI FERICITI ANI!

Cunoaşterea este intenţională, şi potenţial nelimitată pentru că presupune perpetua reraportare la ceea ce este de cunoscut.

Găsesc afirmaţia „toata lumea, pe tot parcursul istoriei a crezut în ceva” ca fiind într-o anumită măsură adevărată.

De ce? Pentru că acest „ceva” poate desemna mai multe noţiuni: o fiinţă, un zeu, o concepţie despre lume, etc. E vorba de ideea de a crede în general, de funcţia umană de a crede (orice). Orice evaluare a realităţii presupune un crez personal prealabil de la care porneşte, se bazează pe un punct de pornire nedemonstrabil logic (logica îi spune axiomă), adică credinţa că... etc. Şi aproximările ştiinţifice se bazează tot pe credinţe prealabile, şi teoriile despre univers, forma materiei, natura nemăsurată scalar, lumea subatomică, tot acest pluralism teoretic demonstrează că ştiinţele în sine poartă marca umanismului care îl prelucrează. Ştiinţele în sine oricât de exacte ar fi, trădează umanismul din noi, pentru că nu se pot situa în afara unui mod de gândire şi recepţie umană; finalitatea ştiinţelor este tot omul care este beneficiarul lor. De aceea cred că ştiinţele au un rol instrumental pentru om, îi facilitează viaţa dar şi stimulează cunoaşterea naturii lucrurilor, asta nu înseamnă că-l şi împlinesc. Lipseşte acel „eudemonia” lui Aristotel, acea necesitate de autodepăşire, de absolut, care nu-l fac pe om reductibil la instrumentele lui, adică la ştiinţe. Bun, nu vreau să zic că o credinţă religioasă vine să plinească un handicap arhetipal al omului, eu personal nu cred în Dumnezeu din acest motiv; ci vreau să subliniez o coincidenţă fenomenologică între nevoile spirituale ale omului şi emergenţa faptului de a crede într-un Dumnezeu. E o problemă de conştiinţă cu neputinţă de ignorat, pentru mine, cel puţin.

Apoi, cuvântul ştiinţă nu presupune doar ştiinţele exacte, ci şi ştiinţe umaniste. De pildă şi teologia este o ştiinţă, chiar dacă este speculativă, ca şi filosofia, dealtfel. Dar când se vorbeşte de ştiinţă versus religie, sau despre ştiinţă ca progres tehnologic şi tehnic, se are în vedere doar o metodă pe care o întrebuinţează contestatarii religiei: aceea de a fi non-afectivă, de a nu emite judecăţi de ordin afectiv, rigorile ştiinţelor exacte îţi cer să să nu vorbeşti dintr-o perspectivă preferenţială personală. Ori cum religia este în fond o preferinţă ce ţine de registrul afectiv, interior, nu-i poate fi aplicată această metodă a „neutralităţii” şi „echidistanţei” care se cere ştiinţelor exacte. Ştiinţele speculative nu funcţionează după aceleaşi metode ca ştiinţele exacte. Şi am spus mai sus că orice ştiinţă, indiferent dacă este sau nu exactă poartă marca umanismului care îl prelucrează, pentru că o metodă ştiinţifică oricât de mult ar căuta o detaşare a persoanei de obiectul şi viziunea obiectivă a cunoaşterii, ea nu se poate realiza niciodată 100%. Ştiinţa „miroase a om”, oricât de impersonală ar căuta să pară, iar omul, îndeobşte antropologia, (ca să respect canonul impersonalităţii) este un domeniu speculativ prin excelenţă. Repet, contestatarii religiei iau doar nişte rezultate din câmpul ştiinţei şi le dau o interpretare personală, deci în domeniul umanist se improvizează un discurs împrumutat din metoda ştiinţifică a imparţialităţii, fapt care îi face să insinueze o eventuală opoziţie între ştiinţă şi religie. Aceast pseudo-conflict este alimentat de autonomia pretinsă de unele metode ştiinţifice faţă de om, cu toate inerenţele lui, inclusiv religia.

Ateii sau agnosticii nu contestă religia ca funcţie umană, ci obiectul unei credinţe religioase, luat în particular, care în opinia lor nu este conform cu nişte rezultate din câmpul ştiinţelor.

Aşadar nu mi se pare deontologic ca un profesor de religie să zică că jurasicul n-a existat, dar nici ca un profesor de biologie să zică că nu există Dumnezeu. Ştiinţele evoluţiei demonstrează doar că a existat evoluţie, nu şi că Dumnezeu nu există, aceasta din urmă fiind o judecată care nu ţine de competenţa sau metodele ştiinţei repective.

Creştinismul, ca şi alte religii monoteiste pretinde o exclusivitate a adevărului său, dar aceasta nu trebuie să devină un motiv de violenţă interumană, trebuie respectată libertatea fiecăruia de a crede în ce teorie vrea.

Credinţa este în fond ireductibilă la vreo formă de conceptualizare. Nu doar observaţia senzorială se recomandă exclusiv ca sursă a cunoaşterii prime, ci aici mai apare o altă sursă: apriorismul. Deci logica e neputincioasă în faţa interpretării intenţionale, altfel nu erau posibile sofismele şi paralogismele, iar toate credinţele (actele de a crede ceva sau în ceva) devin o consecinţă a demersului intenţional al fiecăruia. Universul şi realitatea înconjurătoare devin astfel inepuizabile în a găsi argumente pentru intenţiile mele. Realitatea logică îmbracă doar forma şi cromatismul intenţiilor mele, devine chipul a ceea ce credeam prin intuiţie că deja este.

Aşadar argumentele creştinilor pentru atei, dar şi invers, vor fi invalide (se vor invalida reciproc), pentru că provin dintr-un fond ipotetic cu totul altul, se alimentează din crezuri personale diferite. Nu pot ateii să vadă copacii de pe drumul creştinilor şi nici creştinii pe cei de pe-al ateilor , pentru că n-au pornit din acelaşi punct şi nici în aceeaşi direcţie.

Obiectul acestui fapt de a crede este diferit. Deci X crede în evoluţia speciilor, Y crede în Budhha, Z crede într-un creaţionism creştin literal, etc. Dar şi categoriile care fac obiectul faptului de a crede sunt atât de diverse încât ele solicită la maxim din punct de vedere epistemic toate diatezele verbului „a crede”. Deci cu ce este mai presus a crede într-o teorie oarecare, decât a crede într-un plan mistic al realităţii? Nu toate fac obiectul faptului de a crede? Credinţa ca funcţie general umană este o chestiune nedemonstrabilă, ţine de o categorie a imaginalului deoarece lumea senzorială îmi dezvăluie doar mie, personal, argumente pentru confirmarea ei. Credinţa este o preferinţă, este inteţional-intuitivă, este o adeziune ontologică a mea către o chestiune pe care o postulez ca adevăr prim.

Dacă ne-am fi referit punctual la credinţa religioasă, şi nu la credinţa în general, ne despărţim cu toţii, deoarece ideea de Dumnezeu nu toţi o resimt întotdeauna ca o necesitate conştientă. Mircea Eliade este de părere că homo religiosus premerge oricărei gândiri dialectice, căreia i-a servit întotdeauna model. Dacă n-am fi avut paradigmele miturilor, nici ştiinţele de azi n-ar avea pretenţia de a fi autonome de instrumentarul lor.

Deci ca să rezum: (as-propos de „a crede şi a şti sunt total diferite”); eu cred că „a şti” depinde de „a crede”, este un „a crede” coafat de hairstilistul numit „logică”. Nu văd vreun antagonism între aceste verbe, ci unul în prelungirea firească a celuilalt. Ce mă împiedică de fapt să omologhez ca fiind logic şi „ceea ce nu se vede”?

ENIGMATICELE IMPRUMUTURI

Am cunostinte limitate de economie, asa ca un articol pe aceasta tema ar putea parea neavenit. Dar nu ma pot abtine sa imi manifest o nedumerire care, in cele din urma ar putea fi lamurita poate de cineva... Toate sursele media ne-au informat progresiv cu privire la imprumuturile pe care statul roman le-a contractat in decursul timpului.

Datoria externa a Romaniei, care atinge aproape 100 de miliarde de euro, cu perpectiva de a se majora in urmatoarea perioada, imi ridica, asadar, mai multe probleme:

1. In vederea unui morganatic "persuit of happyness", i-am indatorat, in avans, pe acei dintre noi care nu s-au nascut inca. Spun aceasta pentru ca marea majoritate a datoriilor contractate urmeaza a fi stinse in zeci de ani. Intrebarea mea fireasca este: Cine va plati aceasta datorie, din moment ce - potrivit studiilor celor mai avizate - populatia Romaniei inregistreaza o scadere semnificativa? Iata, sumar, cateva date: potrivit cercetarii realizate in 2005 de catre UNFPA - Fondul ONU pentru Populatie impreuna cu Comisia Nationala pentru Populatie si Dezvoltare,(ftp://ftp.unfpa.ro/unfpa/Cartea_Verde_Ro.pdf) doar in perioada 1992-2002 populatia a scazut cu un milion, iar in 50 de ani varstnicii/pensionarii vor alcatui jumatate din populatia Romaniei; tot studiul in cauza aminteste de indici demografici alarmanti cu privire la scaderea natalitatii si cresterea mortalitatii. Nu mai redau toate datele respective intrucat ele sunt publicate si pot fi consultate oricand.
















Fig.1: Sporul natural al populatiei 1990-2005 (INS).

















Fig.2: Populatia Romaniei pe varste la 1 iulie 2005 (Academia Romana, Institutul National de Cercetari Economice, Centrul de cercetari Demografice "Vladimir Trebici" ).

2. La un moment dat, toate aceste datorii pe care noi le-am facut "in contul" urmasilor vor ajunge la scadenta. Cum le vor plati putinii stranepoti ai nostri? Cu ce?

3. Daca se va ajunge la o eventuala situatie de insolventa, care sunt masurile pe care creditorii nostri le vor lua ca sa isi recupereze "investitia"?

Despre vocaţiile monahale

Cred că e timpul să redeschidem acest spaţiu de discuţii şi schimburi de păreri. Aş vrea să avem în vedere tema vocaţiilor monahale, folosind ca pretext ceea ce s-a întâmplat recent pe Dealul Mitropoliei. Încerc să fiu cât mai reţinut cu putinţă.

Faptele, pe scurt: un (fost) monah în vârstă de 25 de ani, protosinghel, a fost filmat întreţinând relaţii sexuale cu un alt bărbat, în luna august a acestui an. Ulterior, din ceea ce am auzit, deţinătorul filmului a încercat să obţină prin şantaj o sumă de bani de la monahul respectiv şi apoi de la Biserică, ceea ce nu s-a întâmplat, iar filmul a sfârşit în presă (presupun că nu gratis), unde a fost făcut public săptămâna aceasta. Între timp, fostul monah a dispărut la începutul lunii septembrie, spunând că e bolnav de TBC şi schimbându-şi numărul de telefon, pentru ca, din comunicatul de presă de ieri să aflăm că încă din august monahul respectiv ceruse ieşirea din monahism.

Am citit şi comunicatul de presă oficial al Patriarhiei. Dacă în unele situaţii comunicatele de presă oficiale îmi apăreau ca fiind îmbrăcate pe alocuri într-un limbaj prea lemnos, de data aceasta singurul lucru pe care l-aş putea reproşa comunicatului ar fi titlul, pentru că - interpretat tendenţios, aşa cum presa de la noi ştie prea bine să o facă - poate da apă la moară celor care acuză Biserica de colportaj al unor teorii cu iz conspiraţionist.


Întrebări:

1. există sau nu o doză de tendenţios în modul în care presa prezintă publicului informaţiile privind Biserica Ortodoxă Română? Am în vedere seriile de articole şi reportaje privind Biserica Ortodoxă Română apărute în presa centrală în perioada 20 octombrie - 2 noiembrie 2009, cu precădere cele publicate de trustul de presă care a făcut public acest caz;

2. există - sau nu - o criză de vocaţie la nivelul personalului monahal?

Părerea mea este că, indiferent dacă există sau nu o astfel de criză, în actualul context social tunderea în monahism nu trebuie să se facă înainte ca vocaţia monahală să fie foarte bine probată - printr-o perioadă de noviciat mai îndelungată de exemplu. Mi se pare puţin ciudat ca la 25 de ani să ajungi protosinghel. Evident, nu sunt în măsură să îmi dau cu părerea despre asta, dar situaţia aceasta mă determină - în calitatea mea de simplu credincios, membru al Bisericii - să îmi pun întrebări. Întâmplarea face că am avut ocazia să vorbesc de câteva ori cu monahul respectiv, şi vă mărturisesc că sunt revoltat, scandalizat şi vexat de comportamentul lui, iar postarea aceasta este în parte generată de acest sentiment de revoltă şi de încredere înşelată.


Dacă subiectul vi se pare relevant, vă rog să vă exprimaţi observaţiile. Şi închei făcând un îndemn la reţinere în comentarii.

"Nu cunoaşterea e lumina, ci lumina e cunoaşterea" (Sf. Simeon Noul Teolog)

O problemă scurtă, dar care lasă loc de comentarii lungi, vizavi de concurenţa între conceptul de harismă şi de instituţie în Biserică. Ieromonahul Alexandr Golitzin, patrolog contemporan, remarcă acest lucru într-un studiu dedicat Sf. Simeon Noul Teolog, inserat ca epilog al scrierii marelui mistic, intitulată: „Discursuri teologice şi etice”[ed. Deisis, 2000, pp. 418-429].

Pe această temă, mult mai devreme, pr. Nikolai Afanasiev dă exemplu pe Tertulian, arătând că marele apologet a fost tentat să treacă la montanism, fapt pe care l-a şi făcut, din motivul că a căutat autenticitatea Bisericii în harismele primelor veacuri creştine. „Lui i se părea că Marea Biserică a uitat inspiraţia proorocilor... şi s-a aruncat cu toată pasiune ardentă în braţele montaniştilor, unde profeţia era pusă pe primul plan.” [Nikolai Afanasiev, Biserica Duhului Sfânt, ed. Patmos 2008, p.17]. Interesant este acest fenomen al căutării autenticităţii Bisericii într-un fapt „supranatural”. Pun în ghilimele termenul „supranatural” pentru că îl folosesc în accepţiunea lui lansată de teologia scolastică [cf. Toma d’Aquino, Summa theologica, ed. Ştiinţifică 2000, pp. 179, 421, 450, etc. Doctrina tomistă înţelege prin „supranatural”, condiţia necreată, şi orice calitate aferentă planului ei]. O cauză pe care o vede Afanasiev, orientării lui Tertulian este aceea că „Dreptul roman a pătruns în Biserică şi a creat o stare care nu avea nimic comun cu harul” [Nikolai Afanasiev, op. Cit. p.18].

Acesta mai spune că epoca Bisericii primare nu trebuie considerată o epocă a harismelor prin excelenţă, deoarece profeţia lui Ioil la care Sf. Ap. Petru face recurs [„în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu pe tot trupul” (Fapte 2.17)], semnifică acceptarea tuturor membrilor în Biserica creştină ca harismatici: „Toţi sunt harismatici, nu doar unii, pentru că toţi primesc darurile Duhului.” [Afanasiev , op. Cit., p. 20.]

De aici se degajă o altă dilemă a creştinilor: aceea a modalităţii resimţirii harului în Biserică. Era oare suficient ca harul să se manifeste în împrejurări „neştiute”, sau era necesar ca harul să se manifeste prin harisme şi daruri capabile de „supranatural”, respectiv, „minuni şi profeţii”, în plan mai imediat simţurilor? Autenticitatea însăşi a Bisericii era pusă sub semnul manifestării în plan senzorial al harului.

Îmi atrage atenţia şi prefaţa diac. Ioan Ică jr. la lucrarea „Discursuri teologice şi etice”, a Sf. Simeon Noul Teolog: „plecând de la miezul ei harismatic (al teologiei), şi nu de la periferia ei doctrinară, teologul trebuie să-şi adapteze existenţa misterului teofanic al Revelaţiei, nu doar să însuşească acest mister pe seama unei gândiri şi sensibilităţi netransfigurate.” [Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Deisis, 2000, pp.48.]

Cu Patriarhia din Constantinopol, Sf. Simeon era în diferent vizavi de cultul pe care îl dezvoltă faţă de duhovnicul său, Sf. Simeon Evlaviosul, duhovnic nehirotonit, căruia marele mistic i-a alocat în calendar dată de prăznuire, slujbă în Minei, acatist, şi icoană, fără să aştepte încuviinţarea autorităţii bisericeşti competente.

Pe plan personal, conflictul acestuia cu sincelul patriarhal Ştefan, pe care l-a pierdut, soldându-se cu exilul Sf. Simeon, era unul principial legat de metodologia de „a face teologie”. Sincelul Ştefan propunea o metodă scolastică de a cunoaşte despre Dumnezeu, susţinând irelevanţa ştiinţifică dată de teologia misticului, care cunoaşte nu despre, ci pe Dumnzeu. Acesată chestiune dată de cazul Sf. Simeon ne face să reevaluăm şi ideea de metodologie în cadrul teologiei ca ştiinţă. În această problemă se mai încadrează deasemenea şi alte episoade: Sf. Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul, „trădarea” lui Chiril Lucaris, etc. De exemplu, metoda explicativă, întrebuinţată de Panaghiotis Trembelas, în 1974, „stâlp al teologiei conservatoare, a declarat într-o broşură, chiar dacă cu unele rezerve, pentru a nu şoca opinia publică, că vedeniile lui Simeon se explică printr-o simplă tensiune nervoasă! Această afirmaţie a lui Trembelas a provocat un val de indignare la Muntele Athos”. [diac. Ioan Ică jr. prefaţa la Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Deisis 2000, pp. 27; cf. Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos. Teologia rugăciunii minţii, ed. Deisis 1994].

Dincolo de diagnosticele date de exegeză, [adică contextul istoric, hiperinstituţionalizarea în detrimentul fondului spiritual al Bisericii, conflictul culturilor scolastică şi bizantină, etc.], cazul Sf. Simeon, care îndemna la elitism mistic toată comunitatea creştină, adică la vederea lui Dumnezeu în lumina necreată, incluzând şi disputele pe care le-am enumerat mai sus, dar şi faptul că a fost canonizat rapid de Biserică, ne face să reevaluăm centralitatea Bisericii ca „viaţă în Duhul Sfânt”, raportată la manifestările sale pe plan instituţional.

Abordarea până azi a teologiei academice care se delimitează de „insignifianţa” metodică a celui ce trăieşte şi vede pe Dumnezeu, este un motiv care se repercutează şi în plan eclezial. Cearta pe „metodă” în teologie (actul teologhisirii), este pe plan eclezial cearta pe oficialitate [o instituţie se raportează la binomul oficial-neoficial, şi nu are cum să-l evite; iar pe lângă asta, mai e şi pseudoconcurenţa între ierarhia sacramentală, canonică, şi cea harismatică sau pretins harismatică, care polarizează astăzi la nivel popular, BOR].

Pr. Stăniloae pune ca semn al sensibilităţii harului, conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu. [cf. Pr. D. Stăniloae, Spiritualitate ortodoxă ascetică şi mistică, ed. IBMBOR 1993]

Cât de relevantă este o căutare a lui Dumnezeu „cu mijloace naturale (raţionale, ştiinţifice, logice, etc.)”, din moment ce observăm că unii mistici descoperă în afara oricărei teoretizări posteriorice lucruri pe care primii le caută asiduu. Iar aceste descoperiri ale misticilor, ulterior devin sursă de teoretizare pentru teologia dialectică şi care trasează logicii standard, legi care intră aparent în conflict. Care trebuie să fie efectul asupra metodicii teologiei sistematice, pentru ca aceasta să nu rateze niciun parametru al dimensiunii reale teologice?

Şi ştim că „Dumnezeu este Duh” [Ioan 4, 24], iar închinarea adevărată este „în Duh şi Adevăr”, deci cum trebuie căutat Dumnezeu în raport de planul sensibil: în acesta, sau în afara lui? Unde se predică real învăţătura despre Dumnezeu, la teologul oficial sau la misticul văzător? Suntem oare martorii unei cristalizări a „două specii de teologi”?