Călătorind spre Dumnezeu

«Începutul erei spaţiale, acum mai bine de jumătate de veac, a dat prilejul omenirii să facă, aşa cum de altfel s-a şi exprimat cândva primul pământean ajuns pe Lună, un „salt uriaş”. De atunci, adică după lansarea primului satelit, Sputnik, nu a trecut practic an fără să asistăm la trimiterea în spaţiu a unei sonde spaţiale şi, mai târziu, a unei navete cu echipaj uman. În ultima vreme, turismul spaţial pare să devină o opţiune tot mai des luată în considerare de semenii noştri mai „potenţi” financiar. Dar călătoria spre astre pare să reprezinte nu doar un prilej de descoperiri ştiinţifice sau o modalitate de divertisment, ci şi şansa unei redescoperiri a sinelui şi chiar a unei stranii şi fascinante întâlniri cu divinitatea.

În februarie 1971, astronautul Edgar Mitchell, aflat la bordul navetei Apollo 14, trăia o senzaţie ciudată, denumită ulterior „efectul de panoramare”. El se descria ca simţindu-se cuprins de un sentiment de conectare la întregul univers. Brusc, spunea astronautul american, a avut senzaţia unei stări de beatitudine, de atotcunoaştere şi de atemporalitate care-l copleşea: „M-am simţit dintr-o dată legat profund de fiecare atom al fragilei planete pe care o vedeam prin hubloul navetei şi de fiecare atom din univers. Şi am avut revelaţia că Pământul nu este o alcătuire oarecare de minerale şi lichide, ci o fiinţă vie”.

„Extazul cosmic”: din creier sau din afara lui?

Mitchell nu a fost singurul astronaut care a trăit acest sentiment de „conexiune cosmică”, absolut euforic. Rusty Schweikart îl experimentase deja, pe 6 martie 1969, în timpul unei ieşiri în spaţiu, la bordul navetei Apollo 9. „Când dai ocol Pământului, de la mare depărtare, ajungi să te identifici total cu el, ca şi cum ai simţi că se rupe o bucată din tine dacă te-ai îndepărta prea mult”, afirma el. Experienţe de acest gen i-au intrigat pe oamenii de ştiinţă, care au căutat să le găsească o explicaţie. „Efectul de panoramare” sau acutizarea convingerii că toate lucrurile din univers sunt conectate sinergic, părea ceva similar cu trăirile religioase descrise de călugării budişti sau de cei care practică meditaţia Zen. De unde veneau ele?

Neurologul american Andy Newberg, specialist în medicina spaţială, încearcă să identifice procesele care se derulează în creier atunci când cineva experimentează călătoria spaţială. În urmă cu doi ani, Newberg a făcut o descoperire revoluţionară, identificând markerii neurologici ai creierului aflat în stare de conştiinţă modificată, la calugări în rugăciune sau yoghini în meditaţie. Savantul american poate preciza care sunt regiunile cerebrale legate de aceste experienţe mistice şi caută acum să observe dacă ele coincid cu regiunile activate în timpul trăirii „efectului de panoramare”.

În acest scop, vor fi instalate la bordul unei navete spaţiale o serie de dispozitive pentru investigaţii neurologice, creierul subiectului urmând să fie studiat astfel „pe viu”, în timp ce simte stările respective. Cea care va face obiectul investigaţiilor este Rita Andersen, o turistă spaţială ce urmează să plece în cosmos la bordul avionului-rachetă Kistler. Spre deosebire de Newberg, care porneşte de la premisa că stările de beatitudine sunt generate de însuşi creierul uman, Edgar Mitchell este convins, după experienţa trăită, că dimpotrivă, creierul doar recepţionează senzaţiile de contopire cu universul şi le trăieşte intens.

„Practic ar fi vorba despre un extaz cosmic, similar celui mistic. Dar cred că teologii şi savanţii s-au înşelat în privinţa zeilor, considerându-i prea mici. De fapt, există o singură forţă atocuprinzatoare. Că îi spunem Dumnezeu sau îi găsim un alt nume, această forţă este eternă şi resimţită de toate fiinţele inteligente din univers. Călugării sau iniţiaţii au găsit-o prin rugăciune sau meditaţie. Eu am călătorit spre ea”. »

Scris de Gabriel Tudor, preluat după Revista Magazin

http://www.revistamagazin.ro/content/view/7030/20/

Există şi forme de revelaţie naturală declanşabile de topos, de locuri. Spaţiul cosmic poate declanşa o experienţă religioasă, o stare de spirit pe care o resimt cei care se roagă. Dacă este sau nu o regulă, nu ştim. Dar nici ideea că un sentiment sau vreun alt fenomen psihic uman este reductibil realmente la bioactivitatea cerebrală, nu pare o explicaţie plauzibilă. E posibil ca materia să poată avea o memorie spirituală sau să dezvăluie mai mult decât este?

Românii şi Europa

-scurt eseu despre naţiune şi concept -

Că politica românească a fost privită cu suspiciune de către occidentali sau că asupra noastră este pusă - după părerea mea injust şi total nepotrivit - eticheta ruşinoasă a trădării, este un fapt ce nu mai are nevoie de vreo demonstraţie specială. În orice caz, pentru a lămuri lucrurile mai bine, pot argumenta din plin cu documente apusene care întăresc ceea ce am afirmat. În zorii celei "de-a nu ştiu câta" Uniuni Europene, formată atunci de frica turcilor, undeva prin secolul XVII, un spion francez afirma în raportul său: " Nu se poate lua în considerare avantajul care se poate trage de le moldoveni, de la valahi şi de la ardeleni: sunt avantaje subsidiare de la care nu trebuie să se aştepte nici un folos decât atunci când creştinii vor fi cei mai tari. Ar fi chiar bine, într-o bună politică, să nu se prea încreadă, fără precauţii sigure, în acest soi de creştini pe jumătate mahomedani, care se supun cu uşurinţă când văd forţa venind asupra lor, şi care se străduiesc s-o înlăture prin vicleşuguri şi care, dacă au interes ca necredincioşii să fie nimiciţi - pentru motivul că aceasta i-ar izbăvi de suferinţele ce le îndură şi le-ar aduce un tratament mai bun - ei sunt încă şi mai interesaţi în fond ca puterea otomană să nu fie doborâtă, fiindcă atunci a lor ar fi curând stinsă de împărat sau de regele Poloniei" ( N.Iorga, Studii şi Documente, XX, p.78; doc. din 5 dec.1686 Versailles, apud Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Ed.Eminescu, Bucureşti, 1983, p.51).
Poate că datorită posturii de stat tampon şi a celei de arenă între imperii mai vechi şi mai noi, pe care am deţinut-o mai mult decât alţii - şi asta nu e din vina nimănui; este datul nostru - am fost obligaţi să ducem o politică a faţetelor şi a balansului, considerată, ce-i drept, de către unii "oportunistă" (Apud V.Papacostea, Op.cit, p.51).
. Este o enigmă pentru mine, cum această politică a compromisului, pe care o practicăm şi azi, deficitară din toate punctele de vedere, şi-a atins totuşi scopul de-a lungul secolelor : supravieţuirea poporului român. A fost ea aceea care ne-a ajutat să ajungem până aici, sau sursa reală a supravieţuirii noastre trebuie căutată în altă parte? Cred că identificând, dar şi înţelegând, real şi corect, această sursă păstrătoare, generatoare şi regeneratoare a poporului român, vom putea să ne îndreptăm privirea spre alte orizonturi decât cele înscrise astăzi în panoplia limitată a culegătorului de căpşuni sau a licenţiatului care spală podele în vreun "pub" obscur din Irlanda. Revin la conţinutul întrebării: Ce înseamnă de fapt "poporul român"? Amân răspunsul pentru a face o scurtă referire a concepţiilor apusene celor mai cunoscute despre ceea ce desemnează o naţiune pentru ca să vedem dacă ni se potriveşte vreuna.
Orientarea naturalistă, izvorâtă din gândirea scolastică, emite un punct de vedere foarte apreciat pâna astăzi, adoptat pe rând şi sub diferite forme, de empirişti, de renascentişti şi de pozitivişti. Practic, noţiunea de globalizare şi de secularizare îşi găsesc începutul ideologic în concepţia scolastică şi naturalistă, care defineşte relaţia dintre Dumnezeu şi om, pe de o parte, şi pe aceea dintre Creştinism şi naţiune, pe de alta. De inspiraţie papală, orientarea naturalistă este una dualistă, afirmând că tot ceea ce există poate fi catalogat fie ca natură, fie ca supranatură. Ori, conform acestei împărţiri, naţiunea aparţine naturalului, iar Creştinismul supranaturii, fiind prin urmare supra-naţional, iar a vorbi despre o etnicitate a Creştinismului este o blasfemie (Apud Prof. Dr. Ilie Moldovan, Dimensiunile Teologiei Morale Liturgice Ortodoxe. Semnificaţii, probleme, elemente fundamentale, curs doctoral, Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu, 2007). Cu alte cuvinte, o naţiune este o maşină socială, o creaţie raţională şi deci artificială, fiind "făcută" în interiorul realităţii şi nu în afara acesteia. Naţiunea, după orientarea naturalistă, este o sumă de "fenomene naturale" care coincid pentru un timp anume într-un consimţământ de convieţuire, care, la rândul său, atârnă de nişte factori măsurabili şi controlabili. Foarte interesant în această teorie occidentală, în vogă, este aceea că nu exclude, ci dimpotrivă, susţine posibilitatea ca, din anumite considerente "superioare", care ţin de "supernatură", o naţiune sau un stat să fie înfiinţat sau suprimat, fără să fie adusă nici o atingere ordinii fireşti a existenţei lumii. Această teorie dualistă, păstrată şi de protestanţi, a devenit doctrină de stat în imperiile absolutiste apusene la care se poate adăuga Rusia ţaristă post-petrină şi Uniunea Sovietică, justificând genocidul multor indezirabili, cum e cazul românilor din Basarabia şi Transilvania. Ca o paranteză la tema generală, mă gândesc la o discuţie recentă, unde am definit holocaustul ca pe o "ardere de tot" a evreilor în perioada de început a secolului XX. Foarte ciudat că nici un istoric sau om de cultură nu şi-a dat osteneala sau nu a găsit de cuviinţă să introducă în scara ideilor conceptul de "îngheţare de tot" la care au fost supuşi românii deportaţi în Siberia.Revenind la orientarea naturalistă, mă recunosc adeptul ideii lui Jürgen Moltmann, teolog şi filosof german contemporan, care afirmă: " Acum 400 de ani întâlnim un Dumnezeu al Renaşterii şi al nominalismului: Dumnezeu este Atotputernicul şi potentia absoluta este însuşirea, calitatea principală a divinităţii sale. De aceea omul, chipul său pe pământ, trebuia să năzuiască puterea pentru a-şi câştiga divinitatea. Nu Bunătatea sau Adevărul, ci Puterea a fost preferată dintre atributele divinităţii. Dar cum poate omul să câştige puterea pentru a deveni asemenea lui Dumnezeu? Prin ştiinţă şi tehnică...." (Jürgen Moltmann, Dumnezeu în creaţie, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, editori Emil Jurcan şi Jan Nicolae, pp. 45-46).
Oare nu spune şi Descates că ţelul ştiinţelor exacte este acela de a-l face pe om "maître et possesseour de la nature"? (Apud ibidem). Cât de uşor a fost abandonat principiul augustinian " Cunoşti atâta timp cât iubeşti" în favoarea emfaticului motto emis de Francis Bacon: "Ştiinţa este putere, pentru că ţelul cunoştinţelor ştiinţifice ale legilor naturii este puterea asupra naturii şi cu asta se reaşează stăpânirea omului ca fiind conformă cu imaginea lui Dumnezeu." (Cit. după W.Leiss în J.Moltmann, Op.cit.,p.46). Iată sursa ideologică a imperiilor coloniale apusene, pe ruinele cărora se ridică astăzi inocentul conglomerat european. Afirm "inocent" folosind termenul său clasic din dicţionar, nicidecum pe acela peiorativ. Inocenţa europenilor comunitari se susţine pe afirmaţia lui Robert Schumann, părintele fondator al Uniunii Europene: "Această idee a unei Europe reconciliante, unite şi puternice, trebuie să fie de acum încolo cuvântul de ordine pentru tinerele generaţii doritoare să servească omenirea în sfârşit eliberată de sub jugul urii şi al fricii, şi care reînvaţă, după îndelungi dezbinări, frăţia creştină." (Robert Schumann, Pentru Europa, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 2003, trad. Pompilius Celan, p.37).
Din istorie ştim însă că nevinovăţia nu este scutită de moarte. Care dintre dezideratele propuse de Robert Schumann sunt "cuvinte de ordine" pentru tinerele generaţii de astăzi? Ideea unei Europe reconcilante este un vis prea îndepărtat ca să-l luăm în considerare. Conflictele îngheţate, dependenţa energetică de "mama Rusia" îl ţin departe. Conceptul de Europă unită şi puternică denotă necesitatea independenţei economice faţă de ruşi şi americani, principalii competitori, dar este de ajuns? Ce mă determină pe mine, individul concret al unui popor, să mă consider şi să fiu unit la modul real cu individul concret al altui popor? Simpla vecinătate geografică naşte mai degrabă conflict decât înţelegere, interesele economice comune sunt determinate de factorul timp, ceea ce nu oferă o stabilitate reală, frica de duşmanii exteriori denotă o slăbiciune, nicidecum un deziderat liber şi conştient. Ce să mai vorbim de "frăţia creştină" imaginată de Robert Schumann, beatificat de altfel, după moartea sa, de către Biserica Romano-Catolică? Sub ce stindard să se reunească imperialismul papal cu secularismul protestant şi cu sinodalitatea ortodoxă?
Singurele lucruri care ne ţin reuniţi deocamdată, deşi nesatisfăcătoare şi poate chiar nerecunoscute oficial de cineva, după părerea mea, sunt discutabila descendenţă comună din Imperiul Roman şi "plebiscitul de fiecare zi" despre care vorbea Renan. Dar acestea nu au rolul de a face o Europă unită şi puternică ci doar de a o justifica, cel mult.
Bazându-mă pe considerentele de mai sus, expuse foarte pe scurt, condamn, cu ruşinea că îi am conaţionali, pe toţi cei care îl exclud pe Tudor Vladimirescu din manualul de istorie şi îl înlocuiesc cu Andreea Esca, dar şi pe aceia care consideră că în manualul de literatură română în locul schiţelor lui Caragiale trebuie să fie introduse citate masive din Jonathan Schelee, crezând că fac vreo slujbă ideii de unitate europeană. Nu aşa ne evidenţiem ca europeni şi nici măcar prin această slugărnicie ieftină şi nesolicitată nu dezlipim eticheta de trădători de pe frunţile noastre.
Închei acest eseu cu întrebarea de la început: Care este particularitatea şi menirea care ne-a menţinut în viaţă până acum? Sau: Ce înseamnă de fapt "poporul român"?
Sincer, habar nu am ... Eliade, însă, a dat un răspuns: "În România de astăzi nu se întâmplă o nouă Reformă. Dimpotrivă, o adâncire a celei mai vechi forme de viaţă creştinească: Ortodoxia. Dar Ortodoxia noastră ar putea să strălucească într-o zi apropiată şi să domine întreaga Europă. Nu prin puterea ei de prozelitism - pe care nu o are şi pe care, structural, nu o poate avea, deoarece se deosebeşte de universalismul catolicismului şi de atomismul protestantismelor. Ci prin miracolul unui neam care creşte, se fortifică şi îşi justifică misiunea lui istorică numai cu ajutorul valorilor creştine. Când întreaga Europă recunoaşte că oamenii nu pot fi conduşi creştineşte - şi că numai un primat politic dă semnificaţie unui neam - România îşi permite nebunia să arate Apusului că o perfectă viaţă civilă nu se poate împlini decât printr-o viaţă autentic creştină, şi că cel mai superb destin pe care şi-l poate găsi un neam este să facă istorie prin valori supra-istorice. Dacă ne învrednicim să arătăm lumii acest lucru, misiunea României se alătură, în istoria Europei, misiunii pe care şi-au recunoscut-o Grecii, Romanii, Germanii şi Slavii." (Mircea Eliade, De unde începe misiunea României?, în revista Vremea, an X, nr.477, 1937, p.3).
Drd. Mircea Cristian Pricop

UNIVERSITARUL ROMÂN - AUTOR MORAL AL ROMÂNIEI MARI -studiu de caz: NICOLAE IORGA -

UNIVERSITARUL ROMÂN - AUTOR MORAL AL ROMÂNIEI MARI

-studiu de caz: NICOLAE IORGA -

Motto: "Caută să-i trezeşti pe oameni cum trezeşte Dumnezeu toate în fiecare dimineaţă: prin lumină!" (Nicolae Iorga)

Orice eveniment măreţ din viaţa neamului nostru, departe de a fi produsul exclusiv al unui şir de întâmplări norocoase, cum le-ar plăcea unora să creadă, se regăseşte mai ales în raţiunea superioară pe care unii oameni, apostoli ai neamului lor, au reuşit să o intuiască şi să o valorifice, această raţiune nefiind totuşi o producţie a lor. Scopul acestei raţiuni despre care vorbeşte Iorga, pe care l-am ales ca studiu de caz pentru definirea universitarului român exponenţial pentru perioada sus amintită, a fost ca ţara, aceasta tesătură subtilă de raţiuni mai mici, de "câmpulunguri" ( Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1992, p.53), să revină în vechea vale prin care a curs şi curge încă sufletul românesc cu toate dorurile sale nestinse.

Altfel, fără această raţiune superioară ce l-a condus pe profesorul universitar, lider şi mentor incontestabil al generaţiei care a săvârşit Marea Unire, tot ceea ce s-a întâmplat, întreaga jertfă conştient asumată a neamului nu ar mai fi decât o simplă descărcare de energii oarbe, fără motiv şi fără ţintă, în vâltoarea cărora doar fiarele turbate poate că ar reuşi să supravieţuiască iar istoria însăşi nu şi-ar mai avea rostul ei nemaiavând ce să consemneze.

Încheind această alegaţie, care ţine loc de introducere pentru subiectul ce urmează să-l comunic, mă întorc la titlul pe care l-am ales.

Cine a fost universitarul român? În ce anume a constat aportul său la desăvârşirea unităţii noastre?

Fără dubiu, Nicolae Iorga a fost profesorul prin excelenţă care nu s-a temut, într-o perioadă a imperiilor ostile, să ofere românilor un obiectiv unic: unitatea de neam şi de ţară. El reprezintă răspunsul la întrebarea cine a fost universitarul român, prin faptul că a însumat în personalitatea sa calităţile esenţiale ale întregului mediu universitar al timpului său, spiritul critic altoit pe înţelepciunea ţăranului.

Nu voi încerca o cronologie a vieţii sale, nici o trecere fugitivă - deci spuperficială - peste imensa operă pe care a oferit-o culturii noastre. Nu acesta este scopul propus de lucrarea de faţă. Ceea ce încearcă să sublinieze prezentul studiu este modul în care Universitatea, prin oamenii săi de cultură a reuşit să inspire întregii naţiuni o direcţie fericită pe drumul desăvârşirii sale, mai întâi spirituale şi morale, iar ca urmare directă a acesteia dintâi, a desăvârşirii statale.

Consemnarea pe care un om de cultură interbelic o face referitor la acest subiect devine argument în favoarea celor afirmate anterior :

"Universitatea dinainte de Război (Primul Război Mondial n.n.) s-a înfăţişat mult mai la înălţimea misiunii sale de foc spiritual pe culmea neamului întreg. Nicolae Iorga a fost atunci figura reprezentativă, care, în numele ştiinţei, a rostit cuvântul de ordine al vremii sale. Refractar oricărei metafizici, el a creat, în schimb, mistica naţională a războiului, dând o credinţă unică tineretului şi creând un mare obiectiv dinamismului său sufletesc." (Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos,. Ed. Albatros, Bucureşti 1998, p.9).

Nu se poate realiza în câteva pagini o tipologie a universitarului, în calitatea sa de autor moral al Marii Uniri şi de îndrumător al întregii generaţii interbelice, ci se poate deschide cel mult o direcţie de cercetare istorico-sociologică. În mod evident o astfel de cercetare ar putea fi utilă timpului nostru, mai ales prin prezentarea unui model pentru mediul universitar actual, dezorientat, după opinia mea, în tentativa de a oferi tineretului academic un ideal superior. Modelul pe care l-am identificat în personalitatea profesorului Nicolae Iorga, reprezintă o sumă şi în acelaşi timp o culme a educaţiei şi culturii româneşti.

Pentru literatura de astăzi şi pentru mediul universitar românesc de astăzi, titlul volumului de cugetări căruia Nicolae Iorga i-a acordat denumirea, demnă de a fi aşezată alături de frumoasele capete ale Patericului: "Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul" ar putea apărea cel mult ca o curiozitate. Când scriu aceste rânduri mă încearcă o amintire dureroasă, anume aceea a dezamăgirii experimentate cu prilejul anilor prelungiţi de studenţie, autorul acestui eseu fiind absolvent a trei facultăţi. Lipsa unui model moral şi intelectual, a unui mentor autentic în Universitaţile pe care le-am urmat ne-au făcut, pe cei mai "răsăriţi", să ne refugiem în cărţi, iar pe ceilalţi, în diverse preocupări mai mult sau mai puţin academice.

Abătută de la sensul său iniţial de luminătoare a naţiunilor, Universitatea, ca şi literatura contemporană, decăzută în insanitate, nu mai poate oferi doritorului de cultură - la rândul său o raritate a timpului nostru - decât prada obsesiilor şi a trăirilor obscene, în care acesta nu se mai regăseşte ca recipient comunicant al unei oarecare raţiuni ci mai mult ca un consumator posedat de concupiscenţă. Un exemplu în acest sens poate fi dat filmul "L'auberge espagnol"al lui Cedric Klapisch, prezentat cursanţilor modulului european Jean Monnet, promoţia 2008, ca exemplu de dialog intercultural. Ceea ce am remarcat eu, dincolo de aspectul comic, uşor sarcastic, este aceea că filmul face apologia decadenţei în care se află astăzi tineretul academic european.

Nu contest efortul unor personalităţi izolate de a reface vechiul prestigiu al demnităţii, culturii şi educaţiei româneşti, ci deplâng, prin comparaţie cu ceea ce a fost, pe atâtea şi atâtea generaţii irosite de potenţiali oameni de ştiinţă, istorici, literaţi, artişti, filosofi, teologi şi alţii care au abandonat menirea sacră de a oferi neamului lor lumina, preferând o cu totul altă viaţă, adeseori presărată de corupţie şi imoralitate.

Cât de departe se poziţionează mediul nostru universitar de modestia şi simplitatea ţărănească a lui Iorga se poate deduce mai ales din gestul prin care, în faţa mulţimii adunate să-şi omagieze Profesorul în 1919, acesta se recunoaşte modest drept colaborator al providenţei, rezistând tentaţiei intelectualului de a se vedea pe sine providenţa însăşi. Iată ce consemnează acelaşi contemporan antecitat:

"Era prin decembrie 1919. Admiratorii lui Nicolae Iorga îi ofereau o casă în semn de recunoştinţă acelui care fusese pivotul moral al răboiului şi al unirii. Serbarea se desfăşura la Universitate, în fosta sală a Senatului, cu reprezentanţii tuturor instituţiilor ţării, care, prin ei, şi-l recunoştea de ctitor. Îl văd şi azi în mintea mea, livid ca niciodată şi parcă zdrobit de o emoţie fără margini.cel mai greu lucru din viaţă e poate, să înduri într-un moment culminant elogiile torenţiale ale unui popor întreg. În acel moment, Nicolae Iorga a rostit această mărturisire intimă: < s-a spus că am fost şi am rămas un copil. Da, am partea aceea bună a sufletului copilăresc, care stă în a ne lăsa duşi de mână de puterile nevăzute care îndreaptă către bine. N-am alt merit decât acesta. Am ascultat cuvinte care nu ştiu de unde - Sfinţiile Voastre o ştiu mai bine - s-au rostit în auzul meu. Potrivit cu aceste cuvinte, mi-am îndreptat viaţa şi am făcut lucrurile cele mai naturale şi mai simple de pe lume. Dv.veniţi acum şi spuneţi că aceste lucruri au fost bune. Mi se pare şi mie că au fost bune." (Nichifor Crainic, Op.cit., pp.159 - 160).

Moştenirea duală la care românii au fost şi sunt în drept să aspire, în concepţia lui Iorga, este alcătuită din tradiţia creştină, culturală şi politică a vechii nobleţi bizantine, văzută ca un ideal ce merită a fi considerat ca o sursă de inspiraţie şi de energie restauratoare intimă a neamului românesc, cu mult mai mult decât o simplă relicvă a timpului trecut sau - mai rău - ca o frână în calea progresului fără ţintă, pe de o parte, dar şi din "dreptul de trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre" (Nicolae Iorga, Războiul nostru în note zilnice, vol.II (1916 - 1917), Ed.Ramuri, Craiova, pp.83-84), pe de alta.

De altfel, moştenirea şi menirea bizantină a poporului nostru, departe de a fi doar o invenţie patriotardă, este subliniată şi de un străin, filosoful german Hermann Keyserling, în 1928: "Dacă astăzi dintre toţi ne-francezii, românii posedă în deosebi acel esprit în sens francez, aceasta vine de acolo că, înainte de Paris, acest esprit se găsea îndeosebi nu la Roma, ci la Atena şi apoi la Constantinopol...

Potrivit legii unicităţii, renaşterile izbutesc numai în corpuri noi. Astfel se reîntoarse vechea Eladă ca artă în Renaştere, ca spirit în clasicismul francez, şi în sfârşit, ca filosofie în corpul idealismului german. În Grecia, sigur, Elada nu va reînvia niciodată. Nici Bizanţul însă, această nouă monadă culturală faţă de vechea Eladă. Pe acesta eu îl socot predestinat la o nouă întrupare în slavism.

Pretutindeni unde s-a întâmplat aceasta, în Bulgaria, Serbia şi Rusia medievală, fenomenul a apărut autentic. Dar totuşi pe înălţimi neînsemnate, fiindcă contrastul între aceste popoare şi Bizanţ era prea mare. În România, dimpotrivă, bizantinismul ar putea să renască în cea mai înaltă expresie a lui." (Hermann Keyserling, Das Spektrum Europas, Berlin, 1928,pp.408 - 412 apud Nichifor Crainic, Op.cit.,pp.80-81).

Categoric, "o ţară nu este a locului unde stă ci a ţintei la care se uită" o spune şi Iorga în conferinţa de la Institutul Sud-Est european având titlul "Ce este Sud-Estul European?" (Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Addenda, Ed. 100+1 Gramar, Bucureşti, 2002, trad. Liliana Iorga-Pippidi, p.249).

Acest studiu nu contestă orientarea actuală a ţării noastre, propunând un paseism lipsit de orice urmă de simţ pragmatic, însă condamnă ferm abandonarea caracterului identitar naţional în favoarea unui împrumut superficial. A existat şi în perioada interbelică polemica dintre susţinătorii tradiţionalismului adică ai culturii creatoare de valori autohtone, dintre care făcea parte Iorga, iniţiatorul sămănătorismului, şi aşa-zişii "intelectualişti", care reproduceau mecanic anumite forme preluate din cultura occidentală, în special din cea franceză.

Chiar şi Keyserling, gânditor european celebru al secolului trecut, remarcând discrepanţa dintre identitatea autentică a românilor, pe care o defineşte "substanţial sănătoasă şi substanţial conservativă ca toate rasele foarte vechi" şi identitatea de împrumut pe care o anumită categorie socială încerca să o impună ca dominantă, afirma profetic în urma unei vizite efectuate în Romania: "Bucureştiul aduce fantastic cu Rusia ţaristă, el e St.Petersburg în miniatură. Precum acesta s-a prăbuşit fiindcă îi lipsea puterea lăuntrică, tot astfel se stinge românismul care n-a cunoscut până acum decât străinătatea..." ( Herman Keyserling, Op.cit., apud Nichifor Crainic, Op.cit., p.80).

Generaţia care a crescut în umbra lui Nicolae Iorga, imprimată de valorile religioase, culturale şi istorice pe care acesta i le-a predat, a fost tot aceea care a ştiut să ducă la îndeplinire dezideratul despre care acest mare savant a scris.

Acestei generaţii, pregătite cultural şi moral din timp, de către o Universitate care îşi merita numele şi de către o Biserică vie şi dedicată, Nicolae Iorga îi adresa în august 1916, cuvintele: "Niciodată nu se va uita fapta voastră, biruinţa voastră prin moarte. Voievozii cei vechi, dezrobitorii mucenici din zilele bătrâne, cheamă la sine din negura trecutului umbrele voastre, care abia au părăsit carnea lor chinuită de duşmani. Veşnică pomenire vouă, marilor şi fericiţilor! Iar toţi care au rămas în veche ţară îngustă nu pot avea decât un singur rost: munca, şi o singură lozincă: unirea. Dumnezeu va ajuta silinţele unui neam întreg, care pentru un drept aşa de firesc nu cruţă nimic din tot ce a putut agonisi, din tot ce se cuprinde în puterile sale!" (Nicolae Iorga, Pagini alese, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1965, pp.365-366).

În concluzie, ceea ce denumim astăzi cu mândrie drept Marea Unire nu s-a realizat decât după ce s-au reunit la momentul cel mai potrivit, în virtutea raţiunii divine despre care am vorbit la începutul acestui scurt eseu, şi pe care nu ne este ruşine să o afirmăm, pentru că nici lui Iorga nu i-a fost, o Generaţie mare, o Şcoală mare şi o Biserică mare. Toate acestea fiind mari nu se putea realiza decât o Mare Unire.

Drd.Mircea Cristian Pricop

Asceza

„Mintea care zăboveşte în vreun lucru supus simţurilor, e stăpânită cu siguranţă de vreo patimă faţă de el. Ca de pildă: de vreo poftă, de vreo întristare, de mânie, sau de amintirea vreunui rău. Şi de nu dispreţuieşte acel lucru, nu se poate despărţi de patima aceea.” (Folocalia a II-a, trad. Pr. Dumitru Stăniloae)

Acest pasaj redă o idee pe care dacă o etalăm la ora de psihologie, am constata că se acordă destul de bine cu această ştiinţă.

E normal ca mintea să nu aibă linişte, să prelucreze permanent câte ceva, să existe activitate cerebrală tot timpul vieţii. De ce atenţia conştientă „doreşte” să zăbovească asupra unui element mediator legat de simţuri? Ce stă la baza acestei preferinţe a atenţiei? Oare faptul că simţurile furniează conexiunea cu exteriorul? Exteriorul (lumea simţurilor) este sursa stimulilor care pun în mişcare activitatea cerebrală. De acolo conştiinţa se alimentează cu experienţe noi, le adaugă la cele vechi, într-o operaţiune foarte amplă şi complexă, acest lucru conducând la învăţare/deprindere. Mintea/atenţia are tendinţa de a se raporta la exterior/simţuri pentru că de acolo îşi importă materia activităţii sale. Fără căutarea în simţuri nu am fi putut învăţa de exemplu că un cub nu încape într-o sferă. Dar şi insistenţa asupra lumii exterioare/„simţuale” poate fi o deficienţă la un moment dat. De pildă dependentul de alcool, droguri, sex, senzaţii extreme, etc., adică lucruri care moralmente sunt nişte simptome ale decadenţei.

Sf. Maxim spune că orice insistenţă conduce la o formă de dependenţă, implicit de deprindere. Dar mintea/activitatea mentală este făcută să se deprindă cu ceva, dacă nu se va fi deprins cu lucrurile supuse simţurilor, va trebui să se supună unei anumite forme de dependenţă. Deci nu dependenţa în sine este dăunătoare, cât dependenţa pe care Sf. Maxim o numeşte „pătimaşă”. „Îndeletniceşte-ţi mintea cu cele sfinte, cu citirile sfinte, gândindu-te cât a suferit Dumnezeu ca om pentru nelegiuirea întregii lumi”, spune Cuviosul Nichifor din singurătate. De aceea nu putem să acceptăm că mintea nu ar trebui să lucreze deloc, precum recomandă ascetica orientală a budismului, ci doar cele bune. Tratatele ascetice creştine au pledat în general pentru „paza minţii”, nicidecum pentru înlăturarea ei ca funcţie, sau disocierea în vreun fel de ea. Ţinta luptei noastre nu este instrumentul, ci destinaţia defectuoasă pe care o dăm instrumentului.

Iar Sf. Maxim spune foarte clar acest lucru: „nu se desparte de patimă, până nu dispreţuieşte lucrul acela”, acesta constituind şi remediul „venirii în fire”. Patima este răul care trebuie înlăturat, în ortodoxie se vorbeşte despre „despătimire”, nu despre „dementalizare”; iar „dispreţuirea” acelor lucruri care pot juca rolul ochiului şi mădularului pe trebuie să le tăiem dacă ne smintesc, poate fi atitudinea curentă a celor despătimiţi.

Însă provocarea mare constă în faptul că pot dispreţui şi acele lucruri care se revelează Sinelui prin simţuri, dar despre care Moise spune că Însuşi Dumnezeu le-a văzut „bune foarte” după ce le-a creat, deoarece şi ele se pot situa în categoria lucrurilor care mă smintesc.

„Când însă o stăpâneşte iubirea de Dumnezeu (pe minte), o dezleagă de legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri, ci şi însăşi viaţa noastră vremelnică”. Rămâne însă de văzut dacă e vorba de dispreţuirea efectivă a acelor lucruri sau de reduplicaţia lor imaginară în conştiinţa pătimaşă. Există o deformare a lucrurilor reale în conştiinţa pătimitoare, unde acestea nu mai sunt văzute „bune foarte”, ci sunt valorizate din perspectiva potenţialului lor de a alimenta satisfacţia egoistă a celui ce pătimeşte.

„Dispreţuirea lucrurilor” la Sf. Maxim este concepută ca procedurală.

Bun venit!

Cu siguranţă că avem etape când asimilăm, şi etape când oferim. Asemenea şi perioade când trebuie să ne responsabilizăm.

„Lumina nu trebuie ţinută sub obroc”.