UMANISM SECULAR

De un oarecare timp mi-a atras atentia viziunea pe care si-au formulat-o despre lume si societate unii dintre semenii nostri, auto-definiti ca "umanisti seculari". In special un domn, pe numele sau Dr.Gabriel Andreescu, presedinte al fundatiei Centrul pentru Constiinta Critica, care si-a asumat rolul de promotor al acestui sistem, se confrunta din greu cu problema "pacatelor"Bisericii Ortodoxe Romane. Este un fapt limpede ca domnul in cauza nu stie, nu vrea sau nu poate sa efectueze o diferenta intre Biserica si individ, preferand mai degraba sa declame - ca lege suprema a gandirii sale - comoda si inepta "punere in aceeasi oala"(fapt de-a dreptul curios pentru un om care se pretinde, cel putin la nivel declarativ, a avea ca scop promovarea gandirii rationale si stiintifice). Departe de mine gandul de a ma erija in apologet al Bisericii. Biserica nu are nevoie de aparare, intrucat, in intregul structurii sale (cler-credinciosi), este complet straina, deci neculpabila, fata de toate acuzatiile Dr.Gabriel Andreescu. In cel mai pur stil "Monsieur Robiespierre"de Dambovita arunca pe masa tot felul de intrebari cu substrat "misterios", ale caror raspunsuri ar oferi -in opinia respectivului- dovada ca Biserica trebuie scoasa de tot din viata publica, actiune completata eventual cu fixarea unui tarc bine pazit in perimetrul caruia Biserica sa se manifeste sub atenta supraveghere a micilor nostri umanisti seculari .Pentru a merge pe o linie "stiintifica si rationala", trebuie sa vedem despre ce e vorba. Ca probe vom folosi mostre din "articolele" si "cercetarile" publicate pe minunatul site al minunatilor umanisti seculari: www.constiinta-critica.ro.
1. Cea mai grava acuza ( de altfel si singura care ar merita atentie din partea unui cercetator autentic) este asa-zisa culpa a nationalismului Bisericii Ortodoxe Romane, care ar fi functionat destul de bine pe langa toate regimurile, inclusiv cel comunist, dar mai ales alaturi de cel legionar, cu care s-ar fi identificat (Vezi: Gabriel Andreescu, Biserica Ortodoxa Romana ca actor al integrarii europene, 2004, pp.9-14,18-20; Idem, Biserica Ortodoxa Romana - minister al muncii, articol publicat la 5 oct.2008, pe site-ul Romania libera in viitor, postat si pe site-ul oficial al Centrului pentru Constiinta Critica) "Dovezile" prezentate sunt: a. cezaro-papismul bizantin.b. participarea la miscarile nationaliste care au condus la formarea statului modern roman. c.legaturile unor preoti, ierarhi si intelectuali romani ortodocsi, din perioada interbelica , cu legionarismul. d. anumiti preoti din cadrul BOR sustin miscarile extremiste, fundamentaliste si xenofobe (aici se dau doua exemple: i. intrunirea tinerilor nationalisti -15 la numar (sic!) - la Man.Sambata, din 22 iulie 2000, care au discutat organizarea cuiburilor legionare din tara si ii. manifestarile actuale ale unor ierarhi ortodocsi care in tinerete au fost legionari - fostul patriarh Teoctist si mitropolitul Clujului, Bartolomeu ), e.ineficienta Bisericii in a rezolva problemele sociale ale romanilor si corelatia dintre prezenta Bisericii in scoli si scaderea calitativa a vietii scolare.
2.Ei bine,la toate aceste puncte, Dl.Andreescu mai adauga ceva: "De unde sa fi auzit domnul Emil Boc, un om de (sic!) cu bun simt odinioara, ca Biserica ar fi mai putin birocratica si corupta? sa nu fi auzit de seria continua de scandaluri care o traverseaza? De plagiatele tezelor de doctorat de la facultatile de teologie? De impartirea pe bani a parohiilor? De fuga unor preoti cu banii satenilor? De aranjamentele din Dealul Mitropoliei? De faptul ca Biserica la care se refera domnul Boc a inghitit de cateva ori, pe vremuri, donatiile pentru o Catedrala Ortodoxa? Nu se infioara de faptul ca preotii au tradat secretul spovedaniei? De stransa lor legatura pe vremuri cu legionarii, apoi cu Securitatea? In ce a fost Biserica eficienta?...De 18 ani, Biserica e din ce in ce mai prezenta in scoli...daca facem o corelatie matematica intre prezenta Bisericii in procesul de invatamant si scaderea calitativa a vietii scolare, gasim un coeficient foarte mare. Ceea ce nu dovedeste vinovatia Bisericii in aceasta chestiune. Probeaza in schimb totala ei inadecvare."(Idem, art.cit.).

RASPUNSURI:

1.Daca nationalismul inseamna dragostea de Dumnezeu si de patrie, Biserica Ortodoxa Romana este cea mai vinovata dintre toate institutiile omenesti de a fi nationalista, deoarece una dintre poruncile sale morale este datoria sacra fata de neam (Vezi:Mitropolit Dr.Nicolae Mladin şi colectiv, Teologia Morală Ortodoxă, vol.II, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp.304-311; Arhid.Prof.Dr.Ioan Zăgrean, Morala Creştină, Ed.Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, pp.292-297. A se vedea şi Prof.Dr.Georgios Mantzaridis, Morala Crestina II, Ed.Bizantina, Bucuresti, 2006, trad.diac.drd.Cornel Constantin Coman, pp.337-350), consfintita ca atare si de Constitutia Romaniei care stipuleaza ca "Fidelitatea fata de tara este sacra" [art.54, alin.(1)]. Daca legaturile unor membri vizibili ai Bisericii (fie laici, fie clerici) cu legionarismul sau cu regimurile totalitare ale lui Antonescu, Gh.Dej sau Ceausescu, pot fi probate, nefiind de altfel contestate nici de Biserica, nici macar de catre acestia (A se vedea, de exemplu, Memoriile mitropolitului Bartolomeu), nu exista nici o dovada care sa ateste alipirea Bisericii intregi de vreo miscare politica sau sociala. Deci, legatura dintre Biserica Ortodoxa si natiune este aceea a misiunii pe care prima si-a asumat-o in urma mandatului Intemeietorului ei (Mat.28, 19-20), adica imputernicirea de a innobila etnicul, nu de a-l suprima. Ori, daca acesta este sau poate fi considerat nationalismul la care face referire domnul umanist, toti suntem culpabili de a ne fi dorit sau de a tinde spre nationalism, in afara de vreo cativa :)))
Un respectabil savant roman a analizat acest aspect: "El (Crestinismul, n.n.) nu a venit ca sa inlocuiasca etnicul si sa dea popoarelor fara cultura un mijloc miraculos de a se ridica la o cultura desavarsita, ci a venit ca sa innobileze si sa purifice etnicul existent al popoarelor ajunse la un anumit nivel de cultura. Etnicul crestin are caracterul de universalitate."(Constantin Radulescu-Motru,Etnicul romanesc.Nationalismul, Ed.Albatros, Bucuresti, 1996, p.XXXIV)
a. Cu privire la cezaro-papism, istoricii au scos la iveala fie o aservire a Bisericii Ortodoxe fata de Imperiul Bizantin, fie o lupta pentru putere intre cele doua institutii. Trebuie sa remarcam ca toti acesti istorici au cazut in tentatia de a compara sau asemana viata Bisericii Ortodoxe cu zbaterile pentru putere ale principilor medievali si ale papilor. La noi, in ciuda unor tendinte de subordonare a Bisericii Ortodoxe fata de puterea seculara, Ortodoxia a fost capabila sa depaseasca toate aceste impedimente prin fidelitatea fata de misiunea incredintata ei de Hristos. Astfel, putem vorbi de doua veacuri de opozitie ortodoxa fata de imparatii iconoclasti (dinastiile isauriana si amoriana), fata de cuceritorii latini (1204-1261), opozitia constanta fata de imparatii apostati , eretici sau pur si simplu oportunisti(de la Iulian Apostatul sau Heraclius pana la Ioan VIII Paleologul). Unde e cezaro-papismul de care se face atata tam-tam?! In dorinta de a avea pace pentru credinciosi, prin colaborarea cu puterea seculara? In datoriile pe care si le-au facut unii nevrednici in contul Bisericii? In obligatiile pe care si le-a asumat puterea laica fara sa consulte Biserica? Bineinteles ca Biserica Ortodoxa a trecut prin multe incercari: obsesia imparatilor si a despotilor de a fi si pontifex maximus (sa aruncam o privire si asupra catolicismului imperiului romano-german sau a anglicanismului), dificultatea de a face fata unei puteri statale pagane (islamul, comunismul) si in acelasi timp de a-si salva cat mai multi credinciosi (pana la 1821, au fost ucisi pentru aceasta 11 patriarhi, 100 de ierarhi, si 6000 de preoti si diaconi, plus un numar mult mai mare de crestini laici - si asta numai in Biserica de Constantinopol). Din punctul meu de vedere cezaro-papismul este o scorneala prin care sa se identifice greseli comune cu catolicii si protestantii.
b. Participarea activa a Bisericilor Ortodoxe nationale la revolutiile secolului al XIX-lea nu poate decat sa onoreze Ortodoxia. Iata ce spunea un mare revolutionar grec din acea perioada,Theodoros Kolokotronis: "Revolutia noastra nu seamana cu nici o revolutie din cate cunosc astazi in Europa. Revolutiile Europei impotriva asupritorilor sunt in razboaie civile. razboiul nostru este unul drept: un neam cu alt neam - cu un neam care niciodata n-a vrut sa-l recunoasca pe celalalt"(Apud Hristodulou K.Paraskevaidi, Rolul Bisericii in 1821, Ed.Hrisopigi, Atena, 1990, p.13 - lb.gr.) Clericii ortodocsi au format in credinciosii lor, dincolo de orice influenta umanista si seculara a Apusului, constiinta identitatii nationale. Lor li se datoreaza, in realitate, trecerea de la o revolutie culturala la independenta propriu-zisa si la crearea statelor nationale din sud-estul Europei.

c. Pentru a se observa ca afirmatiile lui Gabriel Andreescu sunt tendentioase, se pot cerceta izvoare de atunci: articolele celui mai mare teolog roman, Dumitru Staniloae, cu privire la legionarism. Recomand in special articolul publicat in Telegraful Roman, nr.40, din 1939, p.1 (Solidaritate nationala), cu ocazia asasinarii de catre legionari a primului ministru Armand Calinescu. Desi unii membri ai ei au simpatizat cu diverse partide si miscari, inclusiv cu comunistii, Biserica s-a mentinut pe o linie de echilibru prudent, urmarind atingerea propriei misiuni.
d. La acest subiect nu se poate raspunde decat cu un puternic hohot de ras.
e. La ultimul punct, "umanistul nostru" o da rau cu capul de perete; Ce legatura are prezenta Bisericii in scoli cu decaderea sistemului educational din Romania? Exact coada vacii cu stampila primariei. Iar concluzia finala ca Biserica in scoala este complet inadecvata din cauza esecului sistemului educational, m-a dat pe spate de ras.

2.Scandalurile din interiorul clerului, mita pentru parohii, plagiatul tezelor teologice, sunt fapte reprobabile ale unora carora le-a sunat mai bine in ureche principiul umanist si secular "persuit of happyness"decat ortodoxul"voi sunteti lumina lumii".Este adevarat ca astfel de cazuri au fost, dar asta da dreptul ca sa vari in aceeasi oala membrii intregii Biserici? Ce sa mai zicem de divulgarea secretului spovedaniei la securitate?! O fi fost...nu zic ba. Dar proba nu este. Unde e proba ca toti clericii Bisericii, ori macar majoritatea lor au tradat spovedania? Ca Biserica a "papat" banii adunati in mai multe randuri pentru Catedrala Mantuirii Neamului, este o zicere gratuita. Se stie ce s-a facut cu paralele: s-au dus pe razboiul de independenta, pe primul razboi mondial, pe al doilea razboi mondial, si in ultimul rand, pe burtile activistilor de partid care i-au confiscat, in numele umanismului secular.

Oricum, site-ul Robespierre-ilor de Romania merita trecut in revista ca sa stim cu ce ne vom confrunta, noi, romanii si ortodocsii, nu mult dupa trecerea de 2010 (dupa sumbra mea anticipatie).

LA MULTI SI FERICITI ANI!

Cunoaşterea este intenţională, şi potenţial nelimitată pentru că presupune perpetua reraportare la ceea ce este de cunoscut.

Găsesc afirmaţia „toata lumea, pe tot parcursul istoriei a crezut în ceva” ca fiind într-o anumită măsură adevărată.

De ce? Pentru că acest „ceva” poate desemna mai multe noţiuni: o fiinţă, un zeu, o concepţie despre lume, etc. E vorba de ideea de a crede în general, de funcţia umană de a crede (orice). Orice evaluare a realităţii presupune un crez personal prealabil de la care porneşte, se bazează pe un punct de pornire nedemonstrabil logic (logica îi spune axiomă), adică credinţa că... etc. Şi aproximările ştiinţifice se bazează tot pe credinţe prealabile, şi teoriile despre univers, forma materiei, natura nemăsurată scalar, lumea subatomică, tot acest pluralism teoretic demonstrează că ştiinţele în sine poartă marca umanismului care îl prelucrează. Ştiinţele în sine oricât de exacte ar fi, trădează umanismul din noi, pentru că nu se pot situa în afara unui mod de gândire şi recepţie umană; finalitatea ştiinţelor este tot omul care este beneficiarul lor. De aceea cred că ştiinţele au un rol instrumental pentru om, îi facilitează viaţa dar şi stimulează cunoaşterea naturii lucrurilor, asta nu înseamnă că-l şi împlinesc. Lipseşte acel „eudemonia” lui Aristotel, acea necesitate de autodepăşire, de absolut, care nu-l fac pe om reductibil la instrumentele lui, adică la ştiinţe. Bun, nu vreau să zic că o credinţă religioasă vine să plinească un handicap arhetipal al omului, eu personal nu cred în Dumnezeu din acest motiv; ci vreau să subliniez o coincidenţă fenomenologică între nevoile spirituale ale omului şi emergenţa faptului de a crede într-un Dumnezeu. E o problemă de conştiinţă cu neputinţă de ignorat, pentru mine, cel puţin.

Apoi, cuvântul ştiinţă nu presupune doar ştiinţele exacte, ci şi ştiinţe umaniste. De pildă şi teologia este o ştiinţă, chiar dacă este speculativă, ca şi filosofia, dealtfel. Dar când se vorbeşte de ştiinţă versus religie, sau despre ştiinţă ca progres tehnologic şi tehnic, se are în vedere doar o metodă pe care o întrebuinţează contestatarii religiei: aceea de a fi non-afectivă, de a nu emite judecăţi de ordin afectiv, rigorile ştiinţelor exacte îţi cer să să nu vorbeşti dintr-o perspectivă preferenţială personală. Ori cum religia este în fond o preferinţă ce ţine de registrul afectiv, interior, nu-i poate fi aplicată această metodă a „neutralităţii” şi „echidistanţei” care se cere ştiinţelor exacte. Ştiinţele speculative nu funcţionează după aceleaşi metode ca ştiinţele exacte. Şi am spus mai sus că orice ştiinţă, indiferent dacă este sau nu exactă poartă marca umanismului care îl prelucrează, pentru că o metodă ştiinţifică oricât de mult ar căuta o detaşare a persoanei de obiectul şi viziunea obiectivă a cunoaşterii, ea nu se poate realiza niciodată 100%. Ştiinţa „miroase a om”, oricât de impersonală ar căuta să pară, iar omul, îndeobşte antropologia, (ca să respect canonul impersonalităţii) este un domeniu speculativ prin excelenţă. Repet, contestatarii religiei iau doar nişte rezultate din câmpul ştiinţei şi le dau o interpretare personală, deci în domeniul umanist se improvizează un discurs împrumutat din metoda ştiinţifică a imparţialităţii, fapt care îi face să insinueze o eventuală opoziţie între ştiinţă şi religie. Aceast pseudo-conflict este alimentat de autonomia pretinsă de unele metode ştiinţifice faţă de om, cu toate inerenţele lui, inclusiv religia.

Ateii sau agnosticii nu contestă religia ca funcţie umană, ci obiectul unei credinţe religioase, luat în particular, care în opinia lor nu este conform cu nişte rezultate din câmpul ştiinţelor.

Aşadar nu mi se pare deontologic ca un profesor de religie să zică că jurasicul n-a existat, dar nici ca un profesor de biologie să zică că nu există Dumnezeu. Ştiinţele evoluţiei demonstrează doar că a existat evoluţie, nu şi că Dumnezeu nu există, aceasta din urmă fiind o judecată care nu ţine de competenţa sau metodele ştiinţei repective.

Creştinismul, ca şi alte religii monoteiste pretinde o exclusivitate a adevărului său, dar aceasta nu trebuie să devină un motiv de violenţă interumană, trebuie respectată libertatea fiecăruia de a crede în ce teorie vrea.

Credinţa este în fond ireductibilă la vreo formă de conceptualizare. Nu doar observaţia senzorială se recomandă exclusiv ca sursă a cunoaşterii prime, ci aici mai apare o altă sursă: apriorismul. Deci logica e neputincioasă în faţa interpretării intenţionale, altfel nu erau posibile sofismele şi paralogismele, iar toate credinţele (actele de a crede ceva sau în ceva) devin o consecinţă a demersului intenţional al fiecăruia. Universul şi realitatea înconjurătoare devin astfel inepuizabile în a găsi argumente pentru intenţiile mele. Realitatea logică îmbracă doar forma şi cromatismul intenţiilor mele, devine chipul a ceea ce credeam prin intuiţie că deja este.

Aşadar argumentele creştinilor pentru atei, dar şi invers, vor fi invalide (se vor invalida reciproc), pentru că provin dintr-un fond ipotetic cu totul altul, se alimentează din crezuri personale diferite. Nu pot ateii să vadă copacii de pe drumul creştinilor şi nici creştinii pe cei de pe-al ateilor , pentru că n-au pornit din acelaşi punct şi nici în aceeaşi direcţie.

Obiectul acestui fapt de a crede este diferit. Deci X crede în evoluţia speciilor, Y crede în Budhha, Z crede într-un creaţionism creştin literal, etc. Dar şi categoriile care fac obiectul faptului de a crede sunt atât de diverse încât ele solicită la maxim din punct de vedere epistemic toate diatezele verbului „a crede”. Deci cu ce este mai presus a crede într-o teorie oarecare, decât a crede într-un plan mistic al realităţii? Nu toate fac obiectul faptului de a crede? Credinţa ca funcţie general umană este o chestiune nedemonstrabilă, ţine de o categorie a imaginalului deoarece lumea senzorială îmi dezvăluie doar mie, personal, argumente pentru confirmarea ei. Credinţa este o preferinţă, este inteţional-intuitivă, este o adeziune ontologică a mea către o chestiune pe care o postulez ca adevăr prim.

Dacă ne-am fi referit punctual la credinţa religioasă, şi nu la credinţa în general, ne despărţim cu toţii, deoarece ideea de Dumnezeu nu toţi o resimt întotdeauna ca o necesitate conştientă. Mircea Eliade este de părere că homo religiosus premerge oricărei gândiri dialectice, căreia i-a servit întotdeauna model. Dacă n-am fi avut paradigmele miturilor, nici ştiinţele de azi n-ar avea pretenţia de a fi autonome de instrumentarul lor.

Deci ca să rezum: (as-propos de „a crede şi a şti sunt total diferite”); eu cred că „a şti” depinde de „a crede”, este un „a crede” coafat de hairstilistul numit „logică”. Nu văd vreun antagonism între aceste verbe, ci unul în prelungirea firească a celuilalt. Ce mă împiedică de fapt să omologhez ca fiind logic şi „ceea ce nu se vede”?

ENIGMATICELE IMPRUMUTURI

Am cunostinte limitate de economie, asa ca un articol pe aceasta tema ar putea parea neavenit. Dar nu ma pot abtine sa imi manifest o nedumerire care, in cele din urma ar putea fi lamurita poate de cineva... Toate sursele media ne-au informat progresiv cu privire la imprumuturile pe care statul roman le-a contractat in decursul timpului.

Datoria externa a Romaniei, care atinge aproape 100 de miliarde de euro, cu perpectiva de a se majora in urmatoarea perioada, imi ridica, asadar, mai multe probleme:

1. In vederea unui morganatic "persuit of happyness", i-am indatorat, in avans, pe acei dintre noi care nu s-au nascut inca. Spun aceasta pentru ca marea majoritate a datoriilor contractate urmeaza a fi stinse in zeci de ani. Intrebarea mea fireasca este: Cine va plati aceasta datorie, din moment ce - potrivit studiilor celor mai avizate - populatia Romaniei inregistreaza o scadere semnificativa? Iata, sumar, cateva date: potrivit cercetarii realizate in 2005 de catre UNFPA - Fondul ONU pentru Populatie impreuna cu Comisia Nationala pentru Populatie si Dezvoltare,(ftp://ftp.unfpa.ro/unfpa/Cartea_Verde_Ro.pdf) doar in perioada 1992-2002 populatia a scazut cu un milion, iar in 50 de ani varstnicii/pensionarii vor alcatui jumatate din populatia Romaniei; tot studiul in cauza aminteste de indici demografici alarmanti cu privire la scaderea natalitatii si cresterea mortalitatii. Nu mai redau toate datele respective intrucat ele sunt publicate si pot fi consultate oricand.
















Fig.1: Sporul natural al populatiei 1990-2005 (INS).

















Fig.2: Populatia Romaniei pe varste la 1 iulie 2005 (Academia Romana, Institutul National de Cercetari Economice, Centrul de cercetari Demografice "Vladimir Trebici" ).

2. La un moment dat, toate aceste datorii pe care noi le-am facut "in contul" urmasilor vor ajunge la scadenta. Cum le vor plati putinii stranepoti ai nostri? Cu ce?

3. Daca se va ajunge la o eventuala situatie de insolventa, care sunt masurile pe care creditorii nostri le vor lua ca sa isi recupereze "investitia"?