Prometheus-ul lui Ridley Scott

PROMETHEUS (2012) ȘI REVENIREA

 LUI RIDLEY SCOTT LA GENUL S.F.

Critică în dialog

de Alex Stănescu și Pr. Daniil Iacșa

Următorul review este scris sub forma unui dialog pe e-mail. Deși transcris aici sub o formă unitară, articolul mai păstrează adresarea personală și dinamica genului epistolar. Alex Stănescu este regizor, editor și critic de film; opiniile sale pot fi consultate pe blogul personal: http://cinekis.blogspot.ro/ . Pr. Daniil Iacșa slujește la Biserica „Sf. Ștefan – Cuibul cu Barză din București” și este realizator Trinitas TV.

Prometheus: joaca de-a creația (Alex Stănescu)

           Filmul e un horror ambiţios, care înghesuie foarte multe mituri şi concepte grele sub o carcasă SF impecabilă.Trimite încă din titlu la titanul care a dăruit omenirii focul, cheie spre cunoaştere şi civilizaţie, iar concluzia filmului se apropie de cea a mitului grecesc. La capătul drumului spre cunoaştere poate apărea suferinţa şi groaza, atunci când lipseşte smerenia şi chiar frica în faţa adevărurilor de nepătruns.

           Premiza rămâne copilărească, nevoia de a pune creaţia umanităţii în cârca unei seminţii extraterestre este deja fumată, dar intrând în joc doar de dragul cinematografului, remarcăm cum prezenţa lui Dumnezeu-Creatorul nu este cu totul ignorată (ca în alte producţii de gen). O serie de detalii presărate de-a lungul naraţiunii semnifică discret: crucea tatuată pe umărul unui personaj, crucea de la gâtul eroinei, care este scoasă de robot sub pretextul "decontaminării", de parcă acel obiect ar fi fost predispus unei contaminări malefice mai degrabă decât corpurile celor din echipaj.

Ridley Scott este un talent confirmat când vine vorba de imagini uimitoare, iar apetenţa pentru "estetica urâtului" îi este la fel de notorie.

           Distribuţia e inegală (Noomi Rapace e fenomenală, Charlize e penală), asemenea ritmului, rupt după prima jumătate a filmului - lentă, meditativă - cu o cascadă a efectelor speciale. Bestiarul aminteşte de Alien, SF-ul cu care Scott s-a "lansat pe orbită". Arătările decimează în câteva minute jumătate din echipaj.

           Nu se poate spune că PROMETHEUS aduce noutăţi, este mai degrabă o întoarcere spre tinereţea regizorului. El dovedeşte că şi-a conservat vitalitatea mai bine decât bătrânul din film, gata să cheltuiască trilioane de dolari şi să străbată ani lumină în căutarea vieţii fără sfârşit.

           Din multele întrebări nerăspunse, cea legată de motivul pentru care extratereştrii palizi i-ar fi creat pe oameni iese în evidenţă. Într-un moment-cheie al filmului, androidul (jucat de Michael Fassbender) face o comparaţie între "facerea" oamenilor şi construirea androizilor, proiectaţi de oameni. Concluzia poate fi că oamenii au fost creaţi dintr-un moft şi trebuie distruşi din acelaşi motiv?

Istorie, mituri și simboluri oculte în Prometheus (Pr. Daniil Iacșa)

           Sunt de acord că Prometheus este un spectacol ce se dorește a răpi, mai degrabă decat a transpune privitorul în realitatea alternativaă a poveștii. Cu Prometheus, Ridley Scott se reinventează din nou pe sine, rămâne tânar, așa cum spuneai tu; ceea ce a făcut cu Alien face și cu Prometheus, își up-dateaza la cultura populară a anului 2012 repertoriul tehnic, de exprimare și comunicare a scenariului.

           Și totuși, ce e atât de nepotrivit la acest film? Ce e sumbru si bizar în povestea urzită măiestru în fața spectatorului? Este adevărat, există în istoria umanității lucruri la care istoriografia academică nu are răspuns, există mărturiile civilizațiilor amerindiene, olmecă, mayașă și altele. În cartea sa Fingerprints of the Gods, Graham Hancock scrie printre altele, referindu-se la mormântul regelui Pacal din Palenque pe care l-a cercetat personal:

"The scene carved on top of the sarcophagus showed a clean-shaven man

dressed in what lookedlike a tight-fitting body-suit, the sleeves and leggings

of which weregathered into elaborate cuffs at the wrists and ankles.

The man lay semireclined in a bucket seat which supported his lower

back and thighs, the  nape of his neck resting comfortably against some

kind of headrest, and he was peering forward intently. His hands seemed

to be in motion, as though they were operating levers and controls, and

his feet were bare, tucked up loosely in front of him.
Was this supposed to be Pacal, the Maya king?
If so, why was he shown operating some kind of machine? The Maya
weren’t supposed to have had machines. They weren’t even supposed to
have discovered the wheel. Yet with its side panels, rivets, tubes and
other gadgets, the structure Pacal reclined in resembled a technological
device much more strongly than it did ‘the transition of one man’s living
soul to the realms of the dead’, as one authority claimed, or the king
‘falling back into the fleshless jaws of the earth monster’, as another
argued." (p. 154)

           În mod evident, există o asemănare izbitoare între regele Pacal descris de Hancock și acel Engineer din film așezat în scaunul de pe platforma navei spațiale extraterestre. La fel, capul gigantic pe care l-au întâlnit oamenii acolo face referire la capetele uriașe de oameni cu trăsături negroide aparținând civilizației olmece, despre care se știe foarte puțin, artefacte găsite în Mexic. Hancock scrie și despre ele. Făcând referință și la descoperirea acestor capete în anii 1930 de către un arheolog american, el descrie ce a văzut și îl citează și pe american:

 "Lying close to the calendar stela at Tres Zapotes, Stirling also unearthed
a giant head. I sat in front of that head now. Dated to around 100 BC, it
was approximately six feet high, 18 feet in circumference and weighed
over 10 tons. Like its counterpart in Santiago Tuxtla, it was unmistakably
the head of an African man wearing a close-fitting helmet with long chinstraps.
The lobes of the ears were pierced by plugs; the pronounced
negroid features were furrowed by deep frown lines on either side of the
nose, and the entire face was concentrated forwards above thick, downcurving
lips. The eyes were open and watchful, almond-shaped and cold.
Beneath the curious helmet, the heavy brows appeared beetling and angry.
Stirling was amazed by this discovery and reported:

The head was a head only, carved from a single massive block of basalt, and it
rested on a prepared foundation of unworked slabs of stone ... Cleared of the
surrounding earth it presented an awe-inspiring spectacle. Despite its great size
the workmanship is delicate and sure, the proportions perfect. Unique in character
among aboriginal American sculptures, it is remarkable for its realistic treatment.
The features are bold and amazingly negroid in character ..." (p. 125)

           După cum se vede, aceste descoperiri și lucruri inexplicabile din trecutul îndepărtat al umanității sunt sursa ideilor prezentate în acest film. Numai că ele sunt îmbrăcate în ideologia "ancient aliens", după numele show-ului de televiziune, adică prezentarea extratereștrilor umanoizi ca creatori și dumnezei ai oamenilor, de altfel o idee preluată și dezvoltată de la elvețianul Erich von Däniken.

           De unde incompatibilitatea acestei viziuni despre istoria umană cu creștinismul? Problema nu este că creștinismul răsăritean respinge din principiu și suspectează ori demonizează orice fel de fapte istorice pe care nu le poate explica, ci că astfel de căutari și interpretări sunt, sec spus, anticreștine. Filmul rămâne în planul realității materiale, fără nici un fel de referință la spiritualitate. La religie da, dar se știe că religiile seculare nu au spiritualitate, la fel cum există și spiritualitate fără religie (New-Age-ismul). Am văzut în Prometheus omul pretins superior, dar desfigurat și dezumanizat. Nu umanitatea lipsește neapărat - rămân umani câțiva membri ai echipajului, iar pe final chiar androidul se umanizează - ci acea umanitate recuperată de Hristosul creștin, acea umanitate spiritualizată, îndumnezeită, sfințită și theomorfizată, teandrică și theocentrică, diafană și fragilă, deopotrivă optimistă și ineluctabilă. În ochii umanității întruchipate de Elizabeth și deziluzionate de așteptările ei civilizaționale se citește groaza și disperarea, urmate de pretinsa maturizare prometeică. Din nou, terenul de joacă pentru categoria hidosului este persoana umană, sub aspectul ei material, adica trupul, care poate fi ciopârțit în fel și chip și batjocorit de "altoirea" altor specii demonice. Așa dupa cum observai tu, aleatoriul, arbitrariul si iraționalul predomină ca viziune într-un astfel de film. Ce mai contează întrebarea Elizabethei: "Who created/made them?" Deșertificarea sufletului uman, atât de bine metaforizată de Scott în ultimul act, este rezultatul oricărei simbioze cu ceea ce în limbaj convențional se numește: răul. Suntem în plin darwinism, dincolo de artă și cinematografie.

           Ridley Scott spunea că a dorit să pună doar câteva întrebări ce au trecut "de curând" (!) prin capul fiecăruia dintre noi. Numai că și eu mă întreb și sunt curios cine a creat acele minunate construcții gigantice din Asia, via Egipt până în America Latină. Și eu sunt fascinat de precizia anului (solar) maya, mai corect chiar decât cel din calendarul gregorian (preluat și de noi, creștinii ortodocși români, spre deosebire de ruși, spre exemplu, care au rămas pe "stilul vechi"), de faptul că au fost descoperite date mayașe, inscripționate în piatră ce trimit la zile precise de acum 90 sau chiar 300 de milioane de ani - în Quiriga, Guatemala (Hancock). Și eu pot să cred că lumea noastră și existența oamenilor pe pământ depășește 15.000 de ani. Dar pentru nici o clipă nu pot să cred că altcineva în afară de Dumnezeu ne-a creat. În ideologia ilustrată de acest film, Întruparea lui Hristos își pierde orice sens. "Lumea nouă", inaugurată de creștinism, cu evenimentele și personajele ei providențiale (prooroci, apostoli, sfinți, asceți, martiri), noua cronologie/"mitologie" creștină, regândirea timpului și a umanității însăși prin jertfa pe cruce a Creatorului nostru pentru noi este transformată în absurd de povestea din film.

           Și aici ajungem la ceva important. Cred că ficțiunea, scenariul, story-ul, se propune ca fiind mai mult decât "o altă poveste SF". Sigur, toate marile titluri clasice ale literaturii genului SF au născut la timpul lor surpriza și dezbaterea publică: "Omul invizibil", "Mașina timpului" și "Războiul lumilor" ale lui Wells, romanele lui Jules Verne sau Herbert (Dune), dar nici unul nu se impune cu atâta "seriozitate" din partea autorilor lor precum Prometheus. Ne miram deunăzi despre cum au putut unii adolescenți să se sinucidă pentru că lumea din Avatar nu există în realitate. Cu aceasta Avatarul îmi devenea de asemenea antipatic, dar acum îmi dau seama că acolo povestea rămâne poveste, se operează cu categorii morale, cu binele, răul, firul narativ este bine dezvoltat și chiar ideologia ecologismului și a feminismului, environmentalism-ului și celelalte apar mai prietenești și mai firești decât ce se întâmplă în Prometheus. Oricum, cele două filme au în comun fuga de uman, de această formă și posibilitate de expresie a persoanei umane cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.

           Mi se pare evident ca mitul prometeic a fost îmbrățișat total de ideologia masonică și cea a ocultismului, ce propun amândouă emanciparea omului, iluminarea lui din întunericul religiei (creștine). Despre asta e vorba, de fapt. Despre cum filmul este presărat de către Ridley Scott cu simboluri și teme masonice. Astfel, avem mitul lui Prometeu, reduplicat în mod ingenios pe tot parcursul filmului în rebeliunea rasei extraterestre sau a unui reprezentant al ei (vezi începutul filmului) față de una superioară lor prin crearea omului, om care creează la rândul său androizi. Fiecare creație se răzvratește și devine tot la fel de iluminată precum creatorul ei. Parcă Scott ar vrea să ne spună că nu putem scăpa acestui destin, că prometeicul e de fapt condiția umană înscrisă genetic în portretul nostru ancestral. Avem și mitul neognostic - de acum masonic - al iluminării, al cunoașterii autonome și eliberatoare, care să ne propage până la marginile universului fizic. Vorbim despre o devorare a câmpului cunoașterii fizice, materiale, limitate la acest tărâm despre care creștinismul spune că nu e totul. Nu despre o cunoaștere spirituală în sensul creștin. Pentru a ilustra cât mai fidel acest mit și pentru a plăti un tribut ideilor masonice specifice, simbolul cunoașterii masonice, respectiv capul, este prezentat de mai multe ori pe parcursul filmului. Sub pretextul referinței la capetele olmece și nu numai, în general antice, cum ar fi cele din Insula Paștelui sau chiar capul Sfinxului, în film apare acel cap uriaș din piatră reprezentat și pe afișul filmului. La sfârșit apare androidul David decapitat, dar care își păstrează funcționalitatea, "viața", sub forma capului său. Chiar dacă unii vor spune poate că vorbitorul cap este o referință internă a lui Scott la alt mare film SF al său, Alien, și la androidul de acolo, totuși capul cunoscător și înțelept rămâne un simbol masonic împletit cu un altul: femeia puternica și salvatoare ce controlează capul prin voința și farmecul său. În film acest lucru se desfașoară prin salvarea și manevrarea capului lui David de către Elizabeth în scena finală. Un alt mit este cel al căutarii vieții/tinereții veșnice, din nou, viata așa cum o înțelegem și percepem noi în această lume. Poveștile noastre românești, dar și cele universale, cum ar fi Epopeea lui Ghilgameș, vorbesc despre acest mit. Dar asta o face și Mircea Eliade, lucru care îmi amintește de filmul tău "Clipa asta minunata" unde se reia prin grila eliadiană motivul căutarii timpului pierdut. Viața veșnică prin băutul apei vii i-a promis-o până și Hristos femeii samarinence la puțul lui Iacov. Dar nu în sensul în care înțelesese acest lucru femeia – și o dată cu ea, iată, o întreagă modernitate secularizată – ci în sensul împărtășirii de apă/viață în Duhul Sfânt. "Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie - adică de Duh Sfânt, n.m. - vor curge din pântecele lui", spune Hristos la In 7:38. Bineînțeles, în film viața eternă este cautată pătimaș, egoist și limitativ-spațial.

           În final cred că rămâne o singură întrebare importantă: ce e cu filmul acesta? În ce context se înscrie el? Pe cine pregătește sau "educă", așa cum spunea Scott într-un interviu? Și mai ales, ce urmează după un astfel de film - nu cu producătorii, ci cu publicul, cu omul simplu, atât de necunoscător încât să trebuiască a fi "iluminat" de o astfel de teorie? Câtă popularizare și impact va avea un astfel de film – ce-i propune pe „ancient aliens” ca creatori-demiurgi-prometei ai noștri – pentru pregătirea unei conștiințe anti-creștine?

           Am fost dezamăgit de Ridley Scott pe care l-am crezut un artist genial și nonconformist, dar nu și înregimentat ideologic. Nu îl judec și nici nu îl demonizez. Omul este tributar până la urmă și culturii sale, o cultură occidentală ce din păcate nu a cunoscut sau asimilat în vreun fel creștinismul răsăritean. Rămâne același mare artist, dar parcă puțin mai mic și periculos pentru o conștiință creștină nepregătită pentru o astfel de vrajă.

          

O posibilă cheie creștină a filmului (Alex Stănescu)

           Din ce ai spus până acum reiese că Ridley Scott nu trimite deloc la spiritualitatea creştină. Eu mă încăpăţânez să-l salvez din „infernul masonic”, invocând acele detalii de cruci care apar în film.

Am scris deja despre ele, repet: după ce androidul (care îmi apare diabolic în cea mai mare parte a filmului, mai puţin spre final) scoate crucifixul de la gâtul lui Noomi, filmul intră într-o nouă fază.

Androidul îl infestează pe iubitul lui Noomi (îi picură în şampanie, cu viclenie, din substanţa aia prelevată de pe containerele extraterestre), care o impregnează pe ea cu "fătul" monstruos, făt care la rând-i îl va devora pe umanoidul palid la final! Groaza se prăvăleşte nestăvilită asupra personajelor din momentul în care acestea pierd protecţia (infimă, dar prezentă până atunci) a lui Dumnezeu. Dacă îţi aminteşti, Noomi vorbeşte la un moment dat cu iubitul ei despre creaţie şi Dumnezeu. El este omul de ştiinţă desacralizat, dar nu întru totul ateizat, ea mai păstrează ceva din credinţă, sub forma crucii de la gât. Poate că de aceea este şi singurul personaj uman care rămâne în viaţă la sfârşit? Este o altă cheie de interpretare a filmului care merită analizată.

Referințele „creștine” din Prometheus (Pr. Daniil Iacșa)

           Îmi dau seama că vorbind despre Prometheus de pe banca teologului, așa cum o fac eu, risc să devin ridicol pentru cei care consideră orice critică din perspectivă creștină a unui produs cultural ca deplasată, bigamă și jenantă... Dar când a fost vreodată comodă critica moravurilor?

           Creștinismul este perceput astăzi ca reacționar de către ideologia atee a political-correctness-ului prin prisma unor clișee devenite clasice în limbajul de referință ateu. De la Celsus încoace - acest Voltaire al sec. II - creștinismul e văzut ca religia ce sleiește de orice ferment arta și cultura umanității. Creștinii au fost acuzați că prin ruptura de cultura păgână au distrus spiritul și originea artei europene. A exprimat acest lucru cel mai plastic Cioran în multe din scrierile sale, deși personal cred că toate afirmațiile sale cu privire la creștinism trebuie privite cu rezerva teribilismului ce îl caracteriza și cu dubla măsură ce a aplicat-o acestei religii, lucru ce reiese din lectura Caietelor sale. Cu siguranță, aversiunea Părinților Bisericii față de teatrul antic, filosofia, scrierile și sculptura greco-romană alături de interzicerea oricărui cult păgân de către Împăratul Teodosie I în 391 au contribuit din plin la această prejudecată. Dar nu un moralist vreau eu să fiu aici și nici un aprig stigmatizator al Prometheus-ului. Cred, în schimb, că în jocul acesta al cinematografiei adevărul este de multe ori format și deformat precum o bucată de plastilină în mâna unui artist priceput. Ideile care dau viață scenariului se împletesc cu ideile regizorului și acestea stau în spatele mesajului real al filmului. Într-un carusel al comparațiilor nebune, să ne imaginăm cum ar arăta Patimile lui Hristos realizat de James Cameron, Steven Spielberg sau Woody Allen... Sursa trebuie că rămâne Noul Testament, dar mesajul va fi altul, nu-i așa?

           Tot astfel se întâmplă și în cazul acestui film atunci când apar referințele creștine. Crucea, cea despre care spui că imprimă o altă cheie de interpretare, este folosită în mod precis pentru a declanșa în mentalul spectatorului acele reflexe și trimiteri la capitolul „exorcisme” din cadrul istoriei cinematografiei. Vorbim despre o programare neuro-lingvistică (NLP), un subliminal al greței omului occidental față de patologia fanaticului religios, dar mai ales creștin, și o declanșare pe moment a sentimentului de frică. Supranaturalul este asociat astfel cu frica, el trebuie să declanșeze spaima imediată și irațională în spectator, alături de o așteptare a cascadei de evenimente horror. Nu cred că crucea este elementul de speranță în film, ea nu e folosită în sens spiritual, ci superstițios. Ea nu mai este simbolul jertfei lui Hristos pentru oameni, ci totemul ce reprezintă în film grupul creștinilor. Din spiritual și eshatologic, crucea eroinei te aruncă în concret. Joaca cu crucea este pur teatrală în opinia mea.

           Apariția crucilor și faptul că Elizabeth vorbește despre creație și Dumnezeu nu înseamnă că filmul este mai puțin anticreștin. Putem vedea în folosirea simbolului crucii și a replicii "Who created/made them?" o pârghie pentru o continuare a filmului, așa cum s-a exprimat cu nerăbdare Ridley Scott. Și de asemenea mai putem vedea o corelație cu nenumăratele cruci reprezentate în monumentele antice din America Latină. Recurg din nou la Graham Hancock care spune în Fingerprints of the Gods:

Equally thought-provoking was the appearance of the symbol of the
cross on many of these ancient blocks. Recurring again and again,
particularly at the northern approach to Puma Punku, this symbol always
took the same form: a double crucifix with pure clean lines, perfectly
balanced and harmonious, deeply recessed into the hard grey stone. Even
according to orthodox historical chronology these crosses were not less
than 1500 years old. In other words, they had been carved here, by a
people with absolutely no knowledge of Christianity, a full millennium
before the arrival of the first Spanish missionaries on the Altiplano. (p. 93)

           La Uxmal, în Yucatan, Hancock descoperă multe alte cruci:

Oddly, although the Pyramid of the
Magician had been built long centuries before the Conquest, the symbol
most frequently featured in these mosaics was a close approximation of
the Christian cross. Indeed there were two distinct kinds of ‘Christian’
crosses: one the wide-pawed croix-patte favoured by the Knights Templar
and other crusading orders in the twelfth and thirteenth centuries; the
other the x-shaped Saint Andrew’s cross. (...)
I took a rest on the high platform that surrounded the chamber. From
here, looking down, I could see many more crosses. They were
everywhere, literally all over this bizarre and ancient structure. I
remembered the Andean city of Tiahuanaco and the crosses that had
been carved there, in distant pre-Colombian times, on some of the great
blocks of stone lying scattered around the building known as Puma
Punku.14 ‘Man in Snake’, the Olmec sculpture from La Venta, had also
been engraved with two Saint Andrew’s crosses long before the birth of
Christ. And now, here at the Pyramid of the Magician in the Mayan site of
Uxmal, I was confronted by crosses yet again. (p. 156-7)

           Bineînțeles, Hancock trage niște concluzii amețitoare, cum că creștinii ar fi preluat simbolul crucii de la civilizațiile străvechi. Dar ce vreau să spun cu aceste exemple este că probabil Scott a vrut și aici să aducă în prim plan sursa istorică a monumentelor misterioase și să facă el singur legătura între crucea creștină și cea păgână. Nu mai puțin adevărat este că una dintre interpretările posibile din film cu privire la inexplicabila „înghețare” a extratereștrilor în urma atacului asupra lor de acum 2000 și ceva de ani - ipoteză expusă de cineva pe forumurile de pe imdb.com, care îl cita și pe Scott cu o aluzie în acest sens - este că acum 2000 de ani noi, oamenii, am omorât/răstignit pe cineva de-al lor, adică pe Iisus. Din acest motiv ar fi fost supărați alienii pe oameni și ar fi dorit distrugerea noastră. Doamne, iartă-ne de o asemenea blasfemie!

           Cu privire la ideea latentă a filmului, a unui Creator sau Designer inițial, care să-i fi creat și pe așa-zișii creatori ai oamenilor, trebuie spus că deismul nu trebuie confundat cu creștinismul. Multe dintre marile figuri ale culturii universale care au aparținut masoneriei nu au fost atee, ci deiste. Un exemplu în acest sens îl constituie Voltaire, care nu era ateu, ci credea în existența unui creator. De altfel, în timpul său, masoneria franceză mai era încă divizată cu privire la primirea deiștilor în rândurile sale. Pe șorțul primit în dar de Voltaire cu prilejul inițierii sale din 1778, cu puțin timp înainte de a muri, șorț pe care l-a și sărutat cu evlavie, apare soarele și luna, pământul/ochi și alte simboluri care trimit la ideea unui creator/demiurg. Așa că este posibil ca și Scott să fie mai degrabă un deist, iar nu un ateu, un deist care să aibă credința sa personală, vag iudeo-creștină, cu privire la omul creat și destinul său.

           Spui despre personajul Elizabeth că este „omul de ştiinţă desacralizat, dar nu întru totul ateizat, ea mai păstrează ceva din credinţă, sub forma crucii de la gât” și că acesta ar fi fost motivul pentru care a rămas în viață până la sfârșit... Mie mi se pare în schimb că ea este prezentată în film ca simbolul răsturnat al feminității sacre, al mamei avortoare și al Gaiei, spiritul pământului din mitologia greacă. Gnosticismul, Wicca, Astrologia, New Age și Masoneria folosesc toate femeia ca reprezentând Gaia opusă cerului și patriarhatului religiei creștine. Femeia înțeleaptă, puternică și subversivă este cea care cucerește, subjugă și conduce masculinul. În film, Elizabeth este Pământul întreg care luptă pentru supraviețuire și câștigă. Deși impresionantă și puternică prin frumusețea ei, această imagine rămâne aproape nedescifrată pentru spectatorul obișnuit.

           Nu știu, prin urmare, ce rămâne din speranța noastră că poate exista ceva creștin în acest film.