Cunoaşterea este intenţională, şi potenţial nelimitată pentru că presupune perpetua reraportare la ceea ce este de cunoscut.

Găsesc afirmaţia „toata lumea, pe tot parcursul istoriei a crezut în ceva” ca fiind într-o anumită măsură adevărată.

De ce? Pentru că acest „ceva” poate desemna mai multe noţiuni: o fiinţă, un zeu, o concepţie despre lume, etc. E vorba de ideea de a crede în general, de funcţia umană de a crede (orice). Orice evaluare a realităţii presupune un crez personal prealabil de la care porneşte, se bazează pe un punct de pornire nedemonstrabil logic (logica îi spune axiomă), adică credinţa că... etc. Şi aproximările ştiinţifice se bazează tot pe credinţe prealabile, şi teoriile despre univers, forma materiei, natura nemăsurată scalar, lumea subatomică, tot acest pluralism teoretic demonstrează că ştiinţele în sine poartă marca umanismului care îl prelucrează. Ştiinţele în sine oricât de exacte ar fi, trădează umanismul din noi, pentru că nu se pot situa în afara unui mod de gândire şi recepţie umană; finalitatea ştiinţelor este tot omul care este beneficiarul lor. De aceea cred că ştiinţele au un rol instrumental pentru om, îi facilitează viaţa dar şi stimulează cunoaşterea naturii lucrurilor, asta nu înseamnă că-l şi împlinesc. Lipseşte acel „eudemonia” lui Aristotel, acea necesitate de autodepăşire, de absolut, care nu-l fac pe om reductibil la instrumentele lui, adică la ştiinţe. Bun, nu vreau să zic că o credinţă religioasă vine să plinească un handicap arhetipal al omului, eu personal nu cred în Dumnezeu din acest motiv; ci vreau să subliniez o coincidenţă fenomenologică între nevoile spirituale ale omului şi emergenţa faptului de a crede într-un Dumnezeu. E o problemă de conştiinţă cu neputinţă de ignorat, pentru mine, cel puţin.

Apoi, cuvântul ştiinţă nu presupune doar ştiinţele exacte, ci şi ştiinţe umaniste. De pildă şi teologia este o ştiinţă, chiar dacă este speculativă, ca şi filosofia, dealtfel. Dar când se vorbeşte de ştiinţă versus religie, sau despre ştiinţă ca progres tehnologic şi tehnic, se are în vedere doar o metodă pe care o întrebuinţează contestatarii religiei: aceea de a fi non-afectivă, de a nu emite judecăţi de ordin afectiv, rigorile ştiinţelor exacte îţi cer să să nu vorbeşti dintr-o perspectivă preferenţială personală. Ori cum religia este în fond o preferinţă ce ţine de registrul afectiv, interior, nu-i poate fi aplicată această metodă a „neutralităţii” şi „echidistanţei” care se cere ştiinţelor exacte. Ştiinţele speculative nu funcţionează după aceleaşi metode ca ştiinţele exacte. Şi am spus mai sus că orice ştiinţă, indiferent dacă este sau nu exactă poartă marca umanismului care îl prelucrează, pentru că o metodă ştiinţifică oricât de mult ar căuta o detaşare a persoanei de obiectul şi viziunea obiectivă a cunoaşterii, ea nu se poate realiza niciodată 100%. Ştiinţa „miroase a om”, oricât de impersonală ar căuta să pară, iar omul, îndeobşte antropologia, (ca să respect canonul impersonalităţii) este un domeniu speculativ prin excelenţă. Repet, contestatarii religiei iau doar nişte rezultate din câmpul ştiinţei şi le dau o interpretare personală, deci în domeniul umanist se improvizează un discurs împrumutat din metoda ştiinţifică a imparţialităţii, fapt care îi face să insinueze o eventuală opoziţie între ştiinţă şi religie. Aceast pseudo-conflict este alimentat de autonomia pretinsă de unele metode ştiinţifice faţă de om, cu toate inerenţele lui, inclusiv religia.

Ateii sau agnosticii nu contestă religia ca funcţie umană, ci obiectul unei credinţe religioase, luat în particular, care în opinia lor nu este conform cu nişte rezultate din câmpul ştiinţelor.

Aşadar nu mi se pare deontologic ca un profesor de religie să zică că jurasicul n-a existat, dar nici ca un profesor de biologie să zică că nu există Dumnezeu. Ştiinţele evoluţiei demonstrează doar că a existat evoluţie, nu şi că Dumnezeu nu există, aceasta din urmă fiind o judecată care nu ţine de competenţa sau metodele ştiinţei repective.

Creştinismul, ca şi alte religii monoteiste pretinde o exclusivitate a adevărului său, dar aceasta nu trebuie să devină un motiv de violenţă interumană, trebuie respectată libertatea fiecăruia de a crede în ce teorie vrea.

Credinţa este în fond ireductibilă la vreo formă de conceptualizare. Nu doar observaţia senzorială se recomandă exclusiv ca sursă a cunoaşterii prime, ci aici mai apare o altă sursă: apriorismul. Deci logica e neputincioasă în faţa interpretării intenţionale, altfel nu erau posibile sofismele şi paralogismele, iar toate credinţele (actele de a crede ceva sau în ceva) devin o consecinţă a demersului intenţional al fiecăruia. Universul şi realitatea înconjurătoare devin astfel inepuizabile în a găsi argumente pentru intenţiile mele. Realitatea logică îmbracă doar forma şi cromatismul intenţiilor mele, devine chipul a ceea ce credeam prin intuiţie că deja este.

Aşadar argumentele creştinilor pentru atei, dar şi invers, vor fi invalide (se vor invalida reciproc), pentru că provin dintr-un fond ipotetic cu totul altul, se alimentează din crezuri personale diferite. Nu pot ateii să vadă copacii de pe drumul creştinilor şi nici creştinii pe cei de pe-al ateilor , pentru că n-au pornit din acelaşi punct şi nici în aceeaşi direcţie.

Obiectul acestui fapt de a crede este diferit. Deci X crede în evoluţia speciilor, Y crede în Budhha, Z crede într-un creaţionism creştin literal, etc. Dar şi categoriile care fac obiectul faptului de a crede sunt atât de diverse încât ele solicită la maxim din punct de vedere epistemic toate diatezele verbului „a crede”. Deci cu ce este mai presus a crede într-o teorie oarecare, decât a crede într-un plan mistic al realităţii? Nu toate fac obiectul faptului de a crede? Credinţa ca funcţie general umană este o chestiune nedemonstrabilă, ţine de o categorie a imaginalului deoarece lumea senzorială îmi dezvăluie doar mie, personal, argumente pentru confirmarea ei. Credinţa este o preferinţă, este inteţional-intuitivă, este o adeziune ontologică a mea către o chestiune pe care o postulez ca adevăr prim.

Dacă ne-am fi referit punctual la credinţa religioasă, şi nu la credinţa în general, ne despărţim cu toţii, deoarece ideea de Dumnezeu nu toţi o resimt întotdeauna ca o necesitate conştientă. Mircea Eliade este de părere că homo religiosus premerge oricărei gândiri dialectice, căreia i-a servit întotdeauna model. Dacă n-am fi avut paradigmele miturilor, nici ştiinţele de azi n-ar avea pretenţia de a fi autonome de instrumentarul lor.

Deci ca să rezum: (as-propos de „a crede şi a şti sunt total diferite”); eu cred că „a şti” depinde de „a crede”, este un „a crede” coafat de hairstilistul numit „logică”. Nu văd vreun antagonism între aceste verbe, ci unul în prelungirea firească a celuilalt. Ce mă împiedică de fapt să omologhez ca fiind logic şi „ceea ce nu se vede”?