Am răsfoit din nou azi Capetele sau Capitolele despre trezvie ale lui Filotei Sinaitul, de la Deisis. E ceva în această carte care îmi rămâne indescifrabil, ca un ghem de răspunsuri care nu s-a ţesut încă. Capetele sunt în număr de 39 şi tratează tema războiului cu patimile, a isihiei şi a înălţării către Dumnezeu. Se observă în această scriere că lupta cu patimile şi cu ispitele care vin de la cel rău este tratată ca un veritabil război, creştinul trebuind să aibe mereu conştiinţa de luptător al lui Hristos, înarmat cu Sf. Scripturi şi cu împlinirea poruncilor. Cuvântul război apare în mod repetat: „Există un război dus în ascuns prin gânduri de duhurile răutăţii cu sufletul”, iar în altă parte: „Depărtează deci pe toţi cei din afară prin nişte reflecţii şi du război cu gândurile născute de la ei înăuntru prin metode dumnezeieşti netrupeşti.” Filotei Sinaitul vorbeşte chiar despre un mod aparte de abordare a acestui război: „Ascultă care e modul războiului de fiecare ceas din noi şi fă-l: uneşte trezia cu rugăciunea”.
Sf. Isaac Sirul, dar şi Sf. Grigorie Palama, ştiau filosofie grecească, la fel şi Filotei: mintea este diferită de gândurile pe care le produce, prin urmare războiul cu gândurile nu ar fi prea eficace, ele născându-se şi pierind în fiecare clipă. Cineva spunea că sunt ca norii pe cer, mereu în trecere. Sau ca păsările. Şi atunci de ce consideră Filotei Sinaitul că se poate duce un război cu gândurile? Poate pentru că gândurile noastre pot fi arme şi ale satanei; nu mintea, ci gândurile:
„Există un război dus în ascuns prin gânduri de duhurile răutăţii cu sufletul; căci acesta fiind nevăzut, şi acele puteri îl atacă în chip corespunzător fiinţei lui prin războiul lor nevăzut. Şi se pot vedea între ele şi acestea: arme şi desfăşurări, înşelăciuni viclene, un război înfricoşător şi încleştare în luptă, victorii şi înfrângeri de fiecare parte. Un singur lucru lipseşte acestui război mental, pe care l-am arătat, faţă de războiul sensibil: sorocul fizării războiului. Căci războiul sensibil ştie să-şi hotărască un timp şi o ordine, dar acesta atacă fără de veste şi pe nesimţite în jurul părţilor celor mai centrale ale inimii şi, întinzându-i ambuscade mortale, omoară sufletul prin păcat.” (Capete, 5)
De fapt, cum se poartă războiul? Cu trezvie şi cu rugăciunea minţii. Despre trezvie, ca stare permanentă a isihastului, Sf. Ioan Scărarul spune: „Pisica pândeşte şoarecele şi gândul celui ce se linişteşte, şoarecele cunoscut cu mintea. Nu respinge pilda mai sus pusă, iar de nu, încă n-ai cunoscut liniştea” (F9, 27, 6). Am mai întâlnit exemplul acesta, cu pisica şi şoarecele ca metaforă pentru mintea atentă şi gândul ei în budism. Dar la Filotei Sinaitul există o diferenţă între trezvie şi atenţie. Trezvia este mintea activă care lucrează cu amintirea dumnezeieştilor Scripturi, „cu aducerea-minte riguroasă de Dumnezeu.” A nu uita niciodată că te afli în luptă, a nu uita de ajutorul lui Dumnezeu, a privi în jurul tău cu înţelepciune, a fi vigilent, aceasta înseamnă trezvia. A fi mereu prezent. Atenţia e continuitatea procesului de trezvie, legarea fiecărui moment de vigilenţă într-o stare continuă, dacă nu permanent, cel puţin extensibil temporal. Pentru omul recent (Patapievici) între cele două nu mai există nici o diferenţă, poate pentru că nici nu mai atinge vreuna dintre stări. El se află într-o transă continuă. De egoism, cinism şi micime sufletească.
Alternativa e omul descris de Părinţii filocalici.
No comments:
Post a Comment