Asceza

„Mintea care zăboveşte în vreun lucru supus simţurilor, e stăpânită cu siguranţă de vreo patimă faţă de el. Ca de pildă: de vreo poftă, de vreo întristare, de mânie, sau de amintirea vreunui rău. Şi de nu dispreţuieşte acel lucru, nu se poate despărţi de patima aceea.” (Folocalia a II-a, trad. Pr. Dumitru Stăniloae)

Acest pasaj redă o idee pe care dacă o etalăm la ora de psihologie, am constata că se acordă destul de bine cu această ştiinţă.

E normal ca mintea să nu aibă linişte, să prelucreze permanent câte ceva, să existe activitate cerebrală tot timpul vieţii. De ce atenţia conştientă „doreşte” să zăbovească asupra unui element mediator legat de simţuri? Ce stă la baza acestei preferinţe a atenţiei? Oare faptul că simţurile furniează conexiunea cu exteriorul? Exteriorul (lumea simţurilor) este sursa stimulilor care pun în mişcare activitatea cerebrală. De acolo conştiinţa se alimentează cu experienţe noi, le adaugă la cele vechi, într-o operaţiune foarte amplă şi complexă, acest lucru conducând la învăţare/deprindere. Mintea/atenţia are tendinţa de a se raporta la exterior/simţuri pentru că de acolo îşi importă materia activităţii sale. Fără căutarea în simţuri nu am fi putut învăţa de exemplu că un cub nu încape într-o sferă. Dar şi insistenţa asupra lumii exterioare/„simţuale” poate fi o deficienţă la un moment dat. De pildă dependentul de alcool, droguri, sex, senzaţii extreme, etc., adică lucruri care moralmente sunt nişte simptome ale decadenţei.

Sf. Maxim spune că orice insistenţă conduce la o formă de dependenţă, implicit de deprindere. Dar mintea/activitatea mentală este făcută să se deprindă cu ceva, dacă nu se va fi deprins cu lucrurile supuse simţurilor, va trebui să se supună unei anumite forme de dependenţă. Deci nu dependenţa în sine este dăunătoare, cât dependenţa pe care Sf. Maxim o numeşte „pătimaşă”. „Îndeletniceşte-ţi mintea cu cele sfinte, cu citirile sfinte, gândindu-te cât a suferit Dumnezeu ca om pentru nelegiuirea întregii lumi”, spune Cuviosul Nichifor din singurătate. De aceea nu putem să acceptăm că mintea nu ar trebui să lucreze deloc, precum recomandă ascetica orientală a budismului, ci doar cele bune. Tratatele ascetice creştine au pledat în general pentru „paza minţii”, nicidecum pentru înlăturarea ei ca funcţie, sau disocierea în vreun fel de ea. Ţinta luptei noastre nu este instrumentul, ci destinaţia defectuoasă pe care o dăm instrumentului.

Iar Sf. Maxim spune foarte clar acest lucru: „nu se desparte de patimă, până nu dispreţuieşte lucrul acela”, acesta constituind şi remediul „venirii în fire”. Patima este răul care trebuie înlăturat, în ortodoxie se vorbeşte despre „despătimire”, nu despre „dementalizare”; iar „dispreţuirea” acelor lucruri care pot juca rolul ochiului şi mădularului pe trebuie să le tăiem dacă ne smintesc, poate fi atitudinea curentă a celor despătimiţi.

Însă provocarea mare constă în faptul că pot dispreţui şi acele lucruri care se revelează Sinelui prin simţuri, dar despre care Moise spune că Însuşi Dumnezeu le-a văzut „bune foarte” după ce le-a creat, deoarece şi ele se pot situa în categoria lucrurilor care mă smintesc.

„Când însă o stăpâneşte iubirea de Dumnezeu (pe minte), o dezleagă de legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri, ci şi însăşi viaţa noastră vremelnică”. Rămâne însă de văzut dacă e vorba de dispreţuirea efectivă a acelor lucruri sau de reduplicaţia lor imaginară în conştiinţa pătimaşă. Există o deformare a lucrurilor reale în conştiinţa pătimitoare, unde acestea nu mai sunt văzute „bune foarte”, ci sunt valorizate din perspectiva potenţialului lor de a alimenta satisfacţia egoistă a celui ce pătimeşte.

„Dispreţuirea lucrurilor” la Sf. Maxim este concepută ca procedurală.