Că politica românească a fost privită cu suspiciune de către occidentali sau că asupra noastră este pusă - după părerea mea injust şi total nepotrivit - eticheta ruşinoasă a trădării, este un fapt ce nu mai are nevoie de vreo demonstraţie specială. În orice caz, pentru a lămuri lucrurile mai bine, pot argumenta din plin cu documente apusene care întăresc ceea ce am afirmat. În zorii celei "de-a nu ştiu câta" Uniuni Europene, formată atunci de frica turcilor, undeva prin secolul XVII, un spion francez afirma în raportul său: " Nu se poate lua în considerare avantajul care se poate trage de le moldoveni, de la valahi şi de la ardeleni: sunt avantaje subsidiare de la care nu trebuie să se aştepte nici un folos decât atunci când creştinii vor fi cei mai tari. Ar fi chiar bine, într-o bună politică, să nu se prea încreadă, fără precauţii sigure, în acest soi de creştini pe jumătate mahomedani, care se supun cu uşurinţă când văd forţa venind asupra lor, şi care se străduiesc s-o înlăture prin vicleşuguri şi care, dacă au interes ca necredincioşii să fie nimiciţi - pentru motivul că aceasta i-ar izbăvi de suferinţele ce le îndură şi le-ar aduce un tratament mai bun - ei sunt încă şi mai interesaţi în fond ca puterea otomană să nu fie doborâtă, fiindcă atunci a lor ar fi curând stinsă de împărat sau de regele Poloniei" ( N.Iorga, Studii şi Documente, XX, p.78; doc. din 5 dec.1686 Versailles, apud Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Ed.Eminescu, Bucureşti, 1983, p.51).
Poate că datorită posturii de stat tampon şi a celei de arenă între imperii mai vechi şi mai noi, pe care am deţinut-o mai mult decât alţii - şi asta nu e din vina nimănui; este datul nostru - am fost obligaţi să ducem o politică a faţetelor şi a balansului, considerată, ce-i drept, de către unii "oportunistă" (Apud V.Papacostea, Op.cit, p.51).
. Este o enigmă pentru mine, cum această politică a compromisului, pe care o practicăm şi azi, deficitară din toate punctele de vedere, şi-a atins totuşi scopul de-a lungul secolelor : supravieţuirea poporului român. A fost ea aceea care ne-a ajutat să ajungem până aici, sau sursa reală a supravieţuirii noastre trebuie căutată în altă parte? Cred că identificând, dar şi înţelegând, real şi corect, această sursă păstrătoare, generatoare şi regeneratoare a poporului român, vom putea să ne îndreptăm privirea spre alte orizonturi decât cele înscrise astăzi în panoplia limitată a culegătorului de căpşuni sau a licenţiatului care spală podele în vreun "pub" obscur din Irlanda. Revin la conţinutul întrebării: Ce înseamnă de fapt "poporul român"? Amân răspunsul pentru a face o scurtă referire a concepţiilor apusene celor mai cunoscute despre ceea ce desemnează o naţiune pentru ca să vedem dacă ni se potriveşte vreuna.
Orientarea naturalistă, izvorâtă din gândirea scolastică, emite un punct de vedere foarte apreciat pâna astăzi, adoptat pe rând şi sub diferite forme, de empirişti, de renascentişti şi de pozitivişti. Practic, noţiunea de globalizare şi de secularizare îşi găsesc începutul ideologic în concepţia scolastică şi naturalistă, care defineşte relaţia dintre Dumnezeu şi om, pe de o parte, şi pe aceea dintre Creştinism şi naţiune, pe de alta. De inspiraţie papală, orientarea naturalistă este una dualistă, afirmând că tot ceea ce există poate fi catalogat fie ca natură, fie ca supranatură. Ori, conform acestei împărţiri, naţiunea aparţine naturalului, iar Creştinismul supranaturii, fiind prin urmare supra-naţional, iar a vorbi despre o etnicitate a Creştinismului este o blasfemie (Apud Prof. Dr. Ilie Moldovan, Dimensiunile Teologiei Morale Liturgice Ortodoxe. Semnificaţii, probleme, elemente fundamentale, curs doctoral, Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu, 2007). Cu alte cuvinte, o naţiune este o maşină socială, o creaţie raţională şi deci artificială, fiind "făcută" în interiorul realităţii şi nu în afara acesteia. Naţiunea, după orientarea naturalistă, este o sumă de "fenomene naturale" care coincid pentru un timp anume într-un consimţământ de convieţuire, care, la rândul său, atârnă de nişte factori măsurabili şi controlabili. Foarte interesant în această teorie occidentală, în vogă, este aceea că nu exclude, ci dimpotrivă, susţine posibilitatea ca, din anumite considerente "superioare", care ţin de "supernatură", o naţiune sau un stat să fie înfiinţat sau suprimat, fără să fie adusă nici o atingere ordinii fireşti a existenţei lumii. Această teorie dualistă, păstrată şi de protestanţi, a devenit doctrină de stat în imperiile absolutiste apusene la care se poate adăuga Rusia ţaristă post-petrină şi Uniunea Sovietică, justificând genocidul multor indezirabili, cum e cazul românilor din Basarabia şi Transilvania. Ca o paranteză la tema generală, mă gândesc la o discuţie recentă, unde am definit holocaustul ca pe o "ardere de tot" a evreilor în perioada de început a secolului XX. Foarte ciudat că nici un istoric sau om de cultură nu şi-a dat osteneala sau nu a găsit de cuviinţă să introducă în scara ideilor conceptul de "îngheţare de tot" la care au fost supuşi românii deportaţi în Siberia.Revenind la orientarea naturalistă, mă recunosc adeptul ideii lui Jürgen Moltmann, teolog şi filosof german contemporan, care afirmă: " Acum 400 de ani întâlnim un Dumnezeu al Renaşterii şi al nominalismului: Dumnezeu este Atotputernicul şi potentia absoluta este însuşirea, calitatea principală a divinităţii sale. De aceea omul, chipul său pe pământ, trebuia să năzuiască puterea pentru a-şi câştiga divinitatea. Nu Bunătatea sau Adevărul, ci Puterea a fost preferată dintre atributele divinităţii. Dar cum poate omul să câştige puterea pentru a deveni asemenea lui Dumnezeu? Prin ştiinţă şi tehnică...." (Jürgen Moltmann, Dumnezeu în creaţie, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, editori Emil Jurcan şi Jan Nicolae, pp. 45-46).
Oare nu spune şi Descates că ţelul ştiinţelor exacte este acela de a-l face pe om "maître et possesseour de la nature"? (Apud ibidem). Cât de uşor a fost abandonat principiul augustinian " Cunoşti atâta timp cât iubeşti" în favoarea emfaticului motto emis de Francis Bacon: "Ştiinţa este putere, pentru că ţelul cunoştinţelor ştiinţifice ale legilor naturii este puterea asupra naturii şi cu asta se reaşează stăpânirea omului ca fiind conformă cu imaginea lui Dumnezeu." (Cit. după W.Leiss în J.Moltmann, Op.cit.,p.46). Iată sursa ideologică a imperiilor coloniale apusene, pe ruinele cărora se ridică astăzi inocentul conglomerat european. Afirm "inocent" folosind termenul său clasic din dicţionar, nicidecum pe acela peiorativ. Inocenţa europenilor comunitari se susţine pe afirmaţia lui Robert Schumann, părintele fondator al Uniunii Europene: "Această idee a unei Europe reconciliante, unite şi puternice, trebuie să fie de acum încolo cuvântul de ordine pentru tinerele generaţii doritoare să servească omenirea în sfârşit eliberată de sub jugul urii şi al fricii, şi care reînvaţă, după îndelungi dezbinări, frăţia creştină." (Robert Schumann, Pentru Europa, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 2003, trad. Pompilius Celan, p.37).
Din istorie ştim însă că nevinovăţia nu este scutită de moarte. Care dintre dezideratele propuse de Robert Schumann sunt "cuvinte de ordine" pentru tinerele generaţii de astăzi? Ideea unei Europe reconcilante este un vis prea îndepărtat ca să-l luăm în considerare. Conflictele îngheţate, dependenţa energetică de "mama Rusia" îl ţin departe. Conceptul de Europă unită şi puternică denotă necesitatea independenţei economice faţă de ruşi şi americani, principalii competitori, dar este de ajuns? Ce mă determină pe mine, individul concret al unui popor, să mă consider şi să fiu unit la modul real cu individul concret al altui popor? Simpla vecinătate geografică naşte mai degrabă conflict decât înţelegere, interesele economice comune sunt determinate de factorul timp, ceea ce nu oferă o stabilitate reală, frica de duşmanii exteriori denotă o slăbiciune, nicidecum un deziderat liber şi conştient. Ce să mai vorbim de "frăţia creştină" imaginată de Robert Schumann, beatificat de altfel, după moartea sa, de către Biserica Romano-Catolică? Sub ce stindard să se reunească imperialismul papal cu secularismul protestant şi cu sinodalitatea ortodoxă?
Singurele lucruri care ne ţin reuniţi deocamdată, deşi nesatisfăcătoare şi poate chiar nerecunoscute oficial de cineva, după părerea mea, sunt discutabila descendenţă comună din Imperiul Roman şi "plebiscitul de fiecare zi" despre care vorbea Renan. Dar acestea nu au rolul de a face o Europă unită şi puternică ci doar de a o justifica, cel mult.
Bazându-mă pe considerentele de mai sus, expuse foarte pe scurt, condamn, cu ruşinea că îi am conaţionali, pe toţi cei care îl exclud pe Tudor Vladimirescu din manualul de istorie şi îl înlocuiesc cu Andreea Esca, dar şi pe aceia care consideră că în manualul de literatură română în locul schiţelor lui Caragiale trebuie să fie introduse citate masive din Jonathan Schelee, crezând că fac vreo slujbă ideii de unitate europeană. Nu aşa ne evidenţiem ca europeni şi nici măcar prin această slugărnicie ieftină şi nesolicitată nu dezlipim eticheta de trădători de pe frunţile noastre.
Închei acest eseu cu întrebarea de la început: Care este particularitatea şi menirea care ne-a menţinut în viaţă până acum? Sau: Ce înseamnă de fapt "poporul român"?
Sincer, habar nu am ... Eliade, însă, a dat un răspuns: "În România de astăzi nu se întâmplă o nouă Reformă. Dimpotrivă, o adâncire a celei mai vechi forme de viaţă creştinească: Ortodoxia. Dar Ortodoxia noastră ar putea să strălucească într-o zi apropiată şi să domine întreaga Europă. Nu prin puterea ei de prozelitism - pe care nu o are şi pe care, structural, nu o poate avea, deoarece se deosebeşte de universalismul catolicismului şi de atomismul protestantismelor. Ci prin miracolul unui neam care creşte, se fortifică şi îşi justifică misiunea lui istorică numai cu ajutorul valorilor creştine. Când întreaga Europă recunoaşte că oamenii nu pot fi conduşi creştineşte - şi că numai un primat politic dă semnificaţie unui neam - România îşi permite nebunia să arate Apusului că o perfectă viaţă civilă nu se poate împlini decât printr-o viaţă autentic creştină, şi că cel mai superb destin pe care şi-l poate găsi un neam este să facă istorie prin valori supra-istorice. Dacă ne învrednicim să arătăm lumii acest lucru, misiunea României se alătură, în istoria Europei, misiunii pe care şi-au recunoscut-o Grecii, Romanii, Germanii şi Slavii." (Mircea Eliade, De unde începe misiunea României?, în revista Vremea, an X, nr.477, 1937, p.3).
Drd. Mircea Cristian Pricop
Poate că datorită posturii de stat tampon şi a celei de arenă între imperii mai vechi şi mai noi, pe care am deţinut-o mai mult decât alţii - şi asta nu e din vina nimănui; este datul nostru - am fost obligaţi să ducem o politică a faţetelor şi a balansului, considerată, ce-i drept, de către unii "oportunistă" (Apud V.Papacostea, Op.cit, p.51).
. Este o enigmă pentru mine, cum această politică a compromisului, pe care o practicăm şi azi, deficitară din toate punctele de vedere, şi-a atins totuşi scopul de-a lungul secolelor : supravieţuirea poporului român. A fost ea aceea care ne-a ajutat să ajungem până aici, sau sursa reală a supravieţuirii noastre trebuie căutată în altă parte? Cred că identificând, dar şi înţelegând, real şi corect, această sursă păstrătoare, generatoare şi regeneratoare a poporului român, vom putea să ne îndreptăm privirea spre alte orizonturi decât cele înscrise astăzi în panoplia limitată a culegătorului de căpşuni sau a licenţiatului care spală podele în vreun "pub" obscur din Irlanda. Revin la conţinutul întrebării: Ce înseamnă de fapt "poporul român"? Amân răspunsul pentru a face o scurtă referire a concepţiilor apusene celor mai cunoscute despre ceea ce desemnează o naţiune pentru ca să vedem dacă ni se potriveşte vreuna.
Orientarea naturalistă, izvorâtă din gândirea scolastică, emite un punct de vedere foarte apreciat pâna astăzi, adoptat pe rând şi sub diferite forme, de empirişti, de renascentişti şi de pozitivişti. Practic, noţiunea de globalizare şi de secularizare îşi găsesc începutul ideologic în concepţia scolastică şi naturalistă, care defineşte relaţia dintre Dumnezeu şi om, pe de o parte, şi pe aceea dintre Creştinism şi naţiune, pe de alta. De inspiraţie papală, orientarea naturalistă este una dualistă, afirmând că tot ceea ce există poate fi catalogat fie ca natură, fie ca supranatură. Ori, conform acestei împărţiri, naţiunea aparţine naturalului, iar Creştinismul supranaturii, fiind prin urmare supra-naţional, iar a vorbi despre o etnicitate a Creştinismului este o blasfemie (Apud Prof. Dr. Ilie Moldovan, Dimensiunile Teologiei Morale Liturgice Ortodoxe. Semnificaţii, probleme, elemente fundamentale, curs doctoral, Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu, 2007). Cu alte cuvinte, o naţiune este o maşină socială, o creaţie raţională şi deci artificială, fiind "făcută" în interiorul realităţii şi nu în afara acesteia. Naţiunea, după orientarea naturalistă, este o sumă de "fenomene naturale" care coincid pentru un timp anume într-un consimţământ de convieţuire, care, la rândul său, atârnă de nişte factori măsurabili şi controlabili. Foarte interesant în această teorie occidentală, în vogă, este aceea că nu exclude, ci dimpotrivă, susţine posibilitatea ca, din anumite considerente "superioare", care ţin de "supernatură", o naţiune sau un stat să fie înfiinţat sau suprimat, fără să fie adusă nici o atingere ordinii fireşti a existenţei lumii. Această teorie dualistă, păstrată şi de protestanţi, a devenit doctrină de stat în imperiile absolutiste apusene la care se poate adăuga Rusia ţaristă post-petrină şi Uniunea Sovietică, justificând genocidul multor indezirabili, cum e cazul românilor din Basarabia şi Transilvania. Ca o paranteză la tema generală, mă gândesc la o discuţie recentă, unde am definit holocaustul ca pe o "ardere de tot" a evreilor în perioada de început a secolului XX. Foarte ciudat că nici un istoric sau om de cultură nu şi-a dat osteneala sau nu a găsit de cuviinţă să introducă în scara ideilor conceptul de "îngheţare de tot" la care au fost supuşi românii deportaţi în Siberia.Revenind la orientarea naturalistă, mă recunosc adeptul ideii lui Jürgen Moltmann, teolog şi filosof german contemporan, care afirmă: " Acum 400 de ani întâlnim un Dumnezeu al Renaşterii şi al nominalismului: Dumnezeu este Atotputernicul şi potentia absoluta este însuşirea, calitatea principală a divinităţii sale. De aceea omul, chipul său pe pământ, trebuia să năzuiască puterea pentru a-şi câştiga divinitatea. Nu Bunătatea sau Adevărul, ci Puterea a fost preferată dintre atributele divinităţii. Dar cum poate omul să câştige puterea pentru a deveni asemenea lui Dumnezeu? Prin ştiinţă şi tehnică...." (Jürgen Moltmann, Dumnezeu în creaţie, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, editori Emil Jurcan şi Jan Nicolae, pp. 45-46).
Oare nu spune şi Descates că ţelul ştiinţelor exacte este acela de a-l face pe om "maître et possesseour de la nature"? (Apud ibidem). Cât de uşor a fost abandonat principiul augustinian " Cunoşti atâta timp cât iubeşti" în favoarea emfaticului motto emis de Francis Bacon: "Ştiinţa este putere, pentru că ţelul cunoştinţelor ştiinţifice ale legilor naturii este puterea asupra naturii şi cu asta se reaşează stăpânirea omului ca fiind conformă cu imaginea lui Dumnezeu." (Cit. după W.Leiss în J.Moltmann, Op.cit.,p.46). Iată sursa ideologică a imperiilor coloniale apusene, pe ruinele cărora se ridică astăzi inocentul conglomerat european. Afirm "inocent" folosind termenul său clasic din dicţionar, nicidecum pe acela peiorativ. Inocenţa europenilor comunitari se susţine pe afirmaţia lui Robert Schumann, părintele fondator al Uniunii Europene: "Această idee a unei Europe reconciliante, unite şi puternice, trebuie să fie de acum încolo cuvântul de ordine pentru tinerele generaţii doritoare să servească omenirea în sfârşit eliberată de sub jugul urii şi al fricii, şi care reînvaţă, după îndelungi dezbinări, frăţia creştină." (Robert Schumann, Pentru Europa, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 2003, trad. Pompilius Celan, p.37).
Din istorie ştim însă că nevinovăţia nu este scutită de moarte. Care dintre dezideratele propuse de Robert Schumann sunt "cuvinte de ordine" pentru tinerele generaţii de astăzi? Ideea unei Europe reconcilante este un vis prea îndepărtat ca să-l luăm în considerare. Conflictele îngheţate, dependenţa energetică de "mama Rusia" îl ţin departe. Conceptul de Europă unită şi puternică denotă necesitatea independenţei economice faţă de ruşi şi americani, principalii competitori, dar este de ajuns? Ce mă determină pe mine, individul concret al unui popor, să mă consider şi să fiu unit la modul real cu individul concret al altui popor? Simpla vecinătate geografică naşte mai degrabă conflict decât înţelegere, interesele economice comune sunt determinate de factorul timp, ceea ce nu oferă o stabilitate reală, frica de duşmanii exteriori denotă o slăbiciune, nicidecum un deziderat liber şi conştient. Ce să mai vorbim de "frăţia creştină" imaginată de Robert Schumann, beatificat de altfel, după moartea sa, de către Biserica Romano-Catolică? Sub ce stindard să se reunească imperialismul papal cu secularismul protestant şi cu sinodalitatea ortodoxă?
Singurele lucruri care ne ţin reuniţi deocamdată, deşi nesatisfăcătoare şi poate chiar nerecunoscute oficial de cineva, după părerea mea, sunt discutabila descendenţă comună din Imperiul Roman şi "plebiscitul de fiecare zi" despre care vorbea Renan. Dar acestea nu au rolul de a face o Europă unită şi puternică ci doar de a o justifica, cel mult.
Bazându-mă pe considerentele de mai sus, expuse foarte pe scurt, condamn, cu ruşinea că îi am conaţionali, pe toţi cei care îl exclud pe Tudor Vladimirescu din manualul de istorie şi îl înlocuiesc cu Andreea Esca, dar şi pe aceia care consideră că în manualul de literatură română în locul schiţelor lui Caragiale trebuie să fie introduse citate masive din Jonathan Schelee, crezând că fac vreo slujbă ideii de unitate europeană. Nu aşa ne evidenţiem ca europeni şi nici măcar prin această slugărnicie ieftină şi nesolicitată nu dezlipim eticheta de trădători de pe frunţile noastre.
Închei acest eseu cu întrebarea de la început: Care este particularitatea şi menirea care ne-a menţinut în viaţă până acum? Sau: Ce înseamnă de fapt "poporul român"?
Sincer, habar nu am ... Eliade, însă, a dat un răspuns: "În România de astăzi nu se întâmplă o nouă Reformă. Dimpotrivă, o adâncire a celei mai vechi forme de viaţă creştinească: Ortodoxia. Dar Ortodoxia noastră ar putea să strălucească într-o zi apropiată şi să domine întreaga Europă. Nu prin puterea ei de prozelitism - pe care nu o are şi pe care, structural, nu o poate avea, deoarece se deosebeşte de universalismul catolicismului şi de atomismul protestantismelor. Ci prin miracolul unui neam care creşte, se fortifică şi îşi justifică misiunea lui istorică numai cu ajutorul valorilor creştine. Când întreaga Europă recunoaşte că oamenii nu pot fi conduşi creştineşte - şi că numai un primat politic dă semnificaţie unui neam - România îşi permite nebunia să arate Apusului că o perfectă viaţă civilă nu se poate împlini decât printr-o viaţă autentic creştină, şi că cel mai superb destin pe care şi-l poate găsi un neam este să facă istorie prin valori supra-istorice. Dacă ne învrednicim să arătăm lumii acest lucru, misiunea României se alătură, în istoria Europei, misiunii pe care şi-au recunoscut-o Grecii, Romanii, Germanii şi Slavii." (Mircea Eliade, De unde începe misiunea României?, în revista Vremea, an X, nr.477, 1937, p.3).
Drd. Mircea Cristian Pricop
No comments:
Post a Comment