«Începutul erei spaţiale, acum mai bine de jumătate de veac, a dat prilejul omenirii să facă, aşa cum de altfel s-a şi exprimat cândva primul pământean ajuns pe Lună, un „salt uriaş”. De atunci, adică după lansarea primului satelit, Sputnik, nu a trecut practic an fără să asistăm la trimiterea în spaţiu a unei sonde spaţiale şi, mai târziu, a unei navete cu echipaj uman. În ultima vreme, turismul spaţial pare să devină o opţiune tot mai des luată în considerare de semenii noştri mai „potenţi” financiar. Dar călătoria spre astre pare să reprezinte nu doar un prilej de descoperiri ştiinţifice sau o modalitate de divertisment, ci şi şansa unei redescoperiri a sinelui şi chiar a unei stranii şi fascinante întâlniri cu divinitatea.
În februarie 1971, astronautul Edgar Mitchell, aflat la bordul navetei Apollo 14, trăia o senzaţie ciudată, denumită ulterior „efectul de panoramare”. El se descria ca simţindu-se cuprins de un sentiment de conectare la întregul univers. Brusc, spunea astronautul american, a avut senzaţia unei stări de beatitudine, de atotcunoaştere şi de atemporalitate care-l copleşea: „M-am simţit dintr-o dată legat profund de fiecare atom al fragilei planete pe care o vedeam prin hubloul navetei şi de fiecare atom din univers. Şi am avut revelaţia că Pământul nu este o alcătuire oarecare de minerale şi lichide, ci o fiinţă vie”.
„Extazul cosmic”: din creier sau din afara lui?
Mitchell nu a fost singurul astronaut care a trăit acest sentiment de „conexiune cosmică”, absolut euforic. Rusty Schweikart îl experimentase deja, pe 6 martie 1969, în timpul unei ieşiri în spaţiu, la bordul navetei Apollo 9. „Când dai ocol Pământului, de la mare depărtare, ajungi să te identifici total cu el, ca şi cum ai simţi că se rupe o bucată din tine dacă te-ai îndepărta prea mult”, afirma el. Experienţe de acest gen i-au intrigat pe oamenii de ştiinţă, care au căutat să le găsească o explicaţie. „Efectul de panoramare” sau acutizarea convingerii că toate lucrurile din univers sunt conectate sinergic, părea ceva similar cu trăirile religioase descrise de călugării budişti sau de cei care practică meditaţia Zen. De unde veneau ele?
Neurologul american Andy Newberg, specialist în medicina spaţială, încearcă să identifice procesele care se derulează în creier atunci când cineva experimentează călătoria spaţială. În urmă cu doi ani, Newberg a făcut o descoperire revoluţionară, identificând markerii neurologici ai creierului aflat în stare de conştiinţă modificată, la calugări în rugăciune sau yoghini în meditaţie. Savantul american poate preciza care sunt regiunile cerebrale legate de aceste experienţe mistice şi caută acum să observe dacă ele coincid cu regiunile activate în timpul trăirii „efectului de panoramare”.
În acest scop, vor fi instalate la bordul unei navete spaţiale o serie de dispozitive pentru investigaţii neurologice, creierul subiectului urmând să fie studiat astfel „pe viu”, în timp ce simte stările respective. Cea care va face obiectul investigaţiilor este Rita Andersen, o turistă spaţială ce urmează să plece în cosmos la bordul avionului-rachetă Kistler. Spre deosebire de Newberg, care porneşte de la premisa că stările de beatitudine sunt generate de însuşi creierul uman, Edgar Mitchell este convins, după experienţa trăită, că dimpotrivă, creierul doar recepţionează senzaţiile de contopire cu universul şi le trăieşte intens.
„Practic ar fi vorba despre un extaz cosmic, similar celui mistic. Dar cred că teologii şi savanţii s-au înşelat în privinţa zeilor, considerându-i prea mici. De fapt, există o singură forţă atocuprinzatoare. Că îi spunem Dumnezeu sau îi găsim un alt nume, această forţă este eternă şi resimţită de toate fiinţele inteligente din univers. Călugării sau iniţiaţii au găsit-o prin rugăciune sau meditaţie. Eu am călătorit spre ea”. »
Scris de Gabriel Tudor, preluat după Revista Magazin
http://www.revistamagazin.ro/content/view/7030/20/
Există şi forme de revelaţie naturală declanşabile de topos, de locuri. Spaţiul cosmic poate declanşa o experienţă religioasă, o stare de spirit pe care o resimt cei care se roagă. Dacă este sau nu o regulă, nu ştim. Dar nici ideea că un sentiment sau vreun alt fenomen psihic uman este reductibil realmente la bioactivitatea cerebrală, nu pare o explicaţie plauzibilă. E posibil ca materia să poată avea o memorie spirituală sau să dezvăluie mai mult decât este?
No comments:
Post a Comment