Duminica Fiului Risipitor

Fiul risipitor = tendinţa generală de rebeliune a omului, o falsă autonomie.

Fiul cuminte = tendinţa umană obedientă unei taxonomii fie apriorice, fie posteriorice revelate necondiţionat.

„Tată, dă-mi partea mea de avere…” = necesitatea de alteritate şi autocraţie.

Acasă = matca identităţii originare a omului, dar şi destinul său inevitabil de a-şi găsi identitatea tot în funcţie de originea sa („nimeni nu s-a ridicat la cer decât Cel ce s-a pogorât din cer”).

Exilul Fiului risipitor = experimentarea fals motivată de libertate. Masca libertăţii.

Foametea = criza ontologică personală.

Păzitul porcilor = degradarea, robia persoanei de către tendinţele umane inferioare.

„...dar venindu-şi în fire… sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu” = regăsirea identităţii şi a desăvârşirii, tot în spectrul existenţial originar.

Fiului risipitor i se dă un viţel, inel, încălţăminte, etc. = firii căzute i se acordă mai multe circumstanţe atenuante la judecată; deoarece celui ce greşeşte Dumnezeu îi acordă o judecată mai îngăduitoare, ca să nu-l piardă de tot („de te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi?”).

Fiului ascultător i se dă mai puţin din aceste daruri, pentru că el este deja stapân peste toate ale Părintelui său = desăvârşirii umane i se dă puterea asupra materialităţii eshatologice aşa cum Trupul înviat al lui Hristos, emblemă a umanităţii îndumnezeite, nu mai este cenzurat de determinaţiile acestei lumi materiale, deşi este material. Optica omului îndumnezeit în a valoriza realitatea este alta decât cea construită pe criteriile actuale. E cazul cerului nou şi pământului nou, unde necesităţile umane actuale nu-şi mai găsesc relevanţa în omul îndumnezeit, pentru că acesta nu mai este circumscris lor; comuniunea cu Hristos în viaţa veşnică îi suplineşte orice necesitate.

Parabola Fiului Risipitor = Expansiunea defectuoasă a libertăţii umane. Cum ar trebui realizat exerciţiul libertăţii: în modelul fratelui mai mare (ascultarea).