Despre cipurile biometrice

Datorită intenţiei introducerii microcipurilor biometrice pe actele de identitate, conform hotărârii de Guvern 1566/2008 semnată de Ministrul de Interne, Cristian David şi contrasemnată de premierul C.P. Tăriceanu, s-au iscat în sânul BOR două poziţii de atitudine. Presa a comentat pe larg acest lucru, ştim că opinia publică a cerut în repetate rânduri ca BOR să se pronunţe oficial în această privinţă. Dar părearea oficială BOR nu a fost înţeleasă suficient, ea a fost exprimată în două rânduri, într-un mod care nu a plăcut nici creştinilor contestatari de microcipuri, dar nici presei şi analisticii româneşti politice care o vedeau „plină de echivoc”. Aparent cele două măsuri sunt contradictorii: prima dată în ianuarie menţiona că trebuie acceptate aceste cartele cu cipuri biometrice, a doua, în baza unor reacţiuni şi nemulţumiri ulterioare, dată prin martie, menţiona că doar cine vrea să opteze pentru cip, o poate face, iar cine vrea un act de identitate clasic, să-l poată avea pe acela.
Marele reproş care se aduce aici către BOR, este lipsa de consecvenţă. Ori nişte oameni cu judecată, cum are intelighenţia românească, ar trebui să observe că o instituţie e creată pentru nevoile oamenilor, iar dacă nevoile şi oamenii se schimbă, clar că şi interpretările instituţiei se modifică. O instituţie nu-ţi mai poate da mere, când tu ai început să ceri deja pere. Asta însemnă ca tu, mare gânditor român ce eşti, să nu atribui un principiu mecanicist newtonian, unei instituţii vii, formată din oameni, să nu-i pretinzi o „consecvenţă” inertă obiectuală şi neînsufleţită atâta vreme cât ea se mişcă prin voinţă. Ca intelectual trebuie să vezi că o instituţie e dinamică şi vie, asemenea oamenilor din care e compusă şi pe care îi serveşte. Consecvenţa de conţinut e diferită de cea metodică.

Despre identificarea noţiunii de „numărul fiarei” din Apocalipsă cu vreun cip, sau vreun dispozitiv electronic purtat de oameni, există două opţiuni de interpretare:
1. În cazul în care identificarea este una „ad literam”, nu credem că este vreun păcat să avem vreun cip. Substanţa păcatului constă în rebeliunea faţă de Dumnezeu, nu în posesia cipului ca atare.
2. În cazul în care identificarea este una simbolică, poate fi un păcat. Cipul este/poate fi instrumentalizarea unei rebeliuni intrisece a omului faţă de Dumnezeu. În Patericul egiptean găsim apoftegme în care părinţi îmbunătăţiţi duhovniceşte refuză anumite facilităţi, obiecte legate de necesitatea zilnică tocmai datorită potenţialului lor de a perturba liniştea lor interioară; acceptarea lor ar fi fost un dezavantaj pentru ei în războiul nevăzut. În cazul acesta, obiectul în sine joacă rolul de „măr al discordiei”, el devenind de fapt o sursă ce alimentează o rebeliune faţă de Dumnezeu. În cazul nostru, cipul poate fi un „mădular” care „sminteşte”, deci trebuie „tăiat” şi „aruncat”.
Ni se pretinde că ne lepădăm formal de Hristos atunci când vom accepta cipurile biometrice? De ce; în baza cărui argument? Poate ceva fizic să te deposedeze de ceva metafizic? Dar semnificaţia lucrului fizic de bunul metafizic, duhovnicesc? Căci prin păcat ne leapădăm înainte de a primi vreun semn fizic pe frunte sau pe mână. Pentru că păcatul însemnează mai degrabă mintea decât fruntea şi lucrarea mai degrabă decât mâna.
Asemenea cum neacceptarea cipului nu garantează mântuirea, tot aşa nici acceptarea lui nu o confiscă.
„Şi va sili pe toţi să poarte numărul fiarei pe mână şi pe frunte” (cf. Apoc. 13,16). Credem mai degrabă într-o interpretare alegorică a acestui verset.
Numărul fiarei = axiologia nouă, care se impune ca un crez personal omului contemporan, de pildă, valoarea banului şi a valorilor materiale. Valorile materiale au măcar o relevanţă, dar banii sunt nişte convenienţe.
Omul care acceptă numărul fiarei ­= este omul care crede, respiră, trăieşte, visează şi-şi dedică viaţa producerii banilor. Este tipologia celui redus la agonisirea pecuniară, al cărui univers este nul dacă nu are bani sau nu este bogat, ori nu trăieşte cu stil şi pentru un status social.
Acceptarea pe frunte = acceptarea acestei axiologii în forul interior, la nivel mental, argumentativ, implementarea ei ca crez personal. Fruntea este simbolul minţii.
Acceptarea pe mâna dreaptă = punerea în practică a acestui crez. Mâna dreaptă este simbolul îndemânării şi al lucrării creatoare, în acest caz pusă în slujba unei alte grile de valoare decât cea dăruită de Revelaţia dumnezeiască.
Convenienţa banilor şi a valorilor materiale devine prin aceasta un sistem de referinţă ontologic pentru majoritatea oamenilor de azi; atât de firesc şi de necesar zilelor noastre, încât este atipic să trăieşti fără să lupţi pentru a agonisi bani. De aceea se spune că „îi sileşte să poarte semnul”, pentru că azi banii se traduc în termenii supravieţuirii biologice, pe care dealtfel o şi condiţionează.
„Fiara” este simbolul lăcomiei colective umane de vârf, care întreţine această axiologie a banilor şi valorilor materiale, şi o impun ca formă de monopol tuturor.

Analog acestei exegeze particulare, în locul banilor se pot situa şi alte valori care sunt impuse colectiv (fie elitist, fie gregar) şi subminează altarul lui Dumnezeu din inima omului. Cosmopolitismul abundă de ele, iar globalizarea adesea le propovăduieşte.

„Dumnezeu caută la inima omului şi nu la faţa lui”. Bătălia războiului nevăzut, despre care vorbeau atât de mult isihaştii, începând cu Sf. Simeon Noul Teolog, (sec.X), trecând pe la Sf. Grigorie Palama (sec. XIII-XIV), şi până la Nicodim Aghioritul (autorul culegerilor filocalice), are ca miză inima omului, adică faptul de a-L iubi pe Dumnezeu, în ciuda oricărei ostilităţi întâmpinate. Drama celui care pierde viaţa veşnică este că nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi nu l-a preocupat acest lucru, indiferent de instrumentarul de care a dispus în viaţă.
Dar iubirea lui Dumnezeu, ca orice iubire, trebuie arătată, dovedită, dezvăluită. O flacără nu poate sta sub obroc, ci trebuie să lumineze; asemenea şi o iubire: este un lucru prea nobil ca să nu fie arătat. Şi cum se poate arăta altfel iubirea de Dumnezeu, decât iubind lucrurile al căror autor El este? Deoarece creaţia este o declaraţie de iubire a lui Dumnezeu pentru om. Iubirea lui Dumnezeu, care este esenţial transcendent, deci imposibil de iubit direct, datorită incompatibilităţii de condiţie dintre creat şi necreat („cum poţi iubi pe Dumnezeu care nu-L vezi, iar pe aproapele cu care intri în contact sensibil, nu-l iubeşti?”) se dovedeşte subscriind planului proniei Sale, adică acceptând ceea ce „soarta/pronia ne pune înainte”. Odată cu Întruparea Cuvântului, această dragoste s-a centralizat în împărăşirea colectivă cu Trupul şi Sângele Lui.
Nu putem spune că trebuie să acceptăm un cip, sau un obiect, dar o orânduire socială, un anumit traseu al devenirii lumii, care este rod al voinţei lui Dumnezeu şi care nu se întâmplă „fără fi fost dat cu îngăduinţă de sus”, trebuie să acceptăm. Şi nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru aproapele. Hristos nu a vrut să deturneze o structură socială în sine, cât o societate întemeiată pe criteriile păcătoase din om. Nici martirii adevăraţi n-au căutat cu lumânarea sacrificiul într-un mod masochist, împortivindu-se unei orânduiri sociale. Pe asta se argumentează şi ideea monastică de ascultare. Pentru că dacă vreun părinte cuvios, sau un creştin adevărat are pacea lui Hristos în sine, îl va mai despărţi vreun cip, cartelă, hotărâre de Guvern, de dragostea lui Dumnezeu?
E posibil să facem nişte confuzii prea mari. Dacă Hristos ne-a făcut liberi, de ce să ne mai impunem o robie în plus? Iar dacă unora conştiinţa le mai cere alte sarcini în plus, bine ar fi ca acelea să rămână doar ale lor. Ca să nu smintim sensibilitatea unor creştini cu o altă înţelegere a fenomenului, nu vom accepta cipurile.
Şi al doilea motiv pentru care nu le-am putea accepta: nu pentru că au vreun efect de destrucţie asupra voinţei noastre (care îl credem ireal), ci pentru că ne deranjează semnificaţia lor, adică aceea de libertate îngustată de valorile artificiale spre care lumea tinde să subscrie.