Conservarea troiţelor româneşti - o necesitate culturală

Descifrarea misterioaselor lemne şi pietre vechi, alcătuite într-un singur context istoric artistic şi religios, printr-o reconstituire cât mai fidelă a ceea ce a fost la început, pare a fi totuşi un ideal greu de atins exclusiv mecanic. Ca să poţi imprima autenticitate actului de conservare trebuie ca mai întâi să-ţi însuşeşti caracteristicile spirituale de care este impregnat obiectul supus analizei şi operaţiunilor inerente, şi abia după ce ai fost pătruns de acestea, să demarezi procedurile de investigaţie şi conservare propriu-zisă. Cum, în perioada istorică a primelor gânduri pioase nu poţi ajunge, trebuie, de nevoie, să reproduci în propria persoană, cât de fidel poţi, stările şi conceptele autorilor, pe baza izvoarelor scrise ori a „martorilor muţi”, imagini rămase din vremuri trecute. După aceasta, porneşti o adevărată arheologie a propriului tău spirit, care s-a împroprietărit cu aceste calităţi noi şi observi reacţiile.
Parcă ai fi într-una din stările propuse de Edgar Allan Poe: „Când vreau să ştiu dacă un om este circumspect sau stupid, în ce măsură e bun sau rău, îmi compun figura după a lui, cât mai exact cu putinţă, şi aştept atunci să aflu ce gânduri sau ce sentimente vor lua naştere în mintea sau în sufletul meu, pentru a se pune de acord cu fizionomia mea.” (Edgar Allan Poe, Scrisoarea furată, apud Marcel Sendrail , Înţelepciunea formelor, trad.Alexandru Călinescu, Ed. Meridiane,Buc.,1983,p.30).
Cu toate că ne rezervăm o opinie contrară în ceea ce priveşte interpretarea literală a pasajului mai sus menţionat, totuşi acceptăm procedeul propus de marele romantic, în domeniul analizării modului în care s-a produs o artă atât de rodnică precum arta sculptării şi pictării troiţelor şi mai ales la aplecarea deosebită a meşterilor populari români spre păstrarea şi transmiterea mesajului creştin. După cum vom vedea, artiştii au preluat un repertoriu foarte bogat din fondul arhaic de simboluri, suprapunându-i, atât ca înţeles cât şi ca funcţie, pe acela generat de puterea fenomenală a verbului evanghelic.
Deşi simbolurile precreştine s-au conturat ca „unitate în diversitate”, îmbrăcând o multitudine de forme, fiecare cu înţelesul său, aproape ca un alfabet al populaţiilor carpato-pontice, ele nu au primit o „sistematizare” decât după contactul paşnic între ele şi Creştinism. Arta, prezentă pe teritoriul ţării noastre încă din cele mai vechi timpuri, a acceptat ca întregul său panteon de semne şi simboluri, unele - foarte multe - având un sens iniţial magico-religios, să se închine în faţa celui mai puternic simbol şi semn, Crucea, de altfel prezentă şi ea - cu alte înţelesuri decât cel creştin propriu-zis (A se vedea Ep.I Cor.1,17-31), în repertoriul universal al arhetipurilor. Poate că acceptarea supunerii faţă de Cruce a tuturor celorlalte figuri cultice arhaice, s-a datorat tocmai faptului că, fie sub formă de simbol solar (Virgil Vasilescu, Simboluri Patrimoniale, Ed.Europa Nova, Buc., 1998, p.173), fie chiar sub forma corpului omenesc având braţele întinse, aceasta a unit cele două axe într-un singur punct, relatând despre o posibilitate de comunicare între planul celest (reprezentat de axa N-S) cu cel terestru (reprezentat de E-V).
Ori, acelaşi lucru îl propovăduia şi Creştinismul. Harul apostolic lucra prin misionarii martiri, insuflând în rândurile populaţiilor din aceste spaţii, conştiinţe religioase, şi mai ales acel avânt nemaiîntâlnit, ce aveau să suprapună preceptelor strămoşeşti despre viaţă, moarte, schimbare, divin, comunicare, care erau limitate totuşi la nişte zeităţi condiţionate de pofte, ori, în cel mai bun caz, unele abstracte (Mithra, Zalmoxis) făcând trimitere la vechile genii agrare, adorate încă din preistorie, Creştinismul monoteist, care practica o doctrină a Luminii, întregul său sistem fiind conturat în jurul Învierii Domnului Iisus Hristos, prin a cărui Jertfă pe Cruce s-au spălat în chip virtual toate păcatele omenirii. Dragostea, lumina, pacea, dar şi curajul, mărturisirea şi moartea martirică au dus la biruinţa Crucii în inimile şi operele înaintaşilor noştri.
În acest fel, Creştinismul a înţeles şi păstrat sistemele ingeniozităţii primordiale moştenite de strămoşi încă dinainte de venirea indoeuropenilor în „Europa Veche”(V.Vasilescu, op.cit., p.7). „În drumul lor în timp şi spaţiu, semnele sacre nu au pierdut din încărcătura specifică, ci au păstrat patina autohtonă, arhaică, în context aparent normal”(Ibidem, p.8).
Privită în această lumină, troiţa se înalţă, suavă, ca obiect văzut şi tainic, în adorarea Dumnezeului Celui Viu, aducând prin prezenţa sa, prin simbolurile cu care este înzestrată, întreaga omenire - mai bine zis, umanitate - la închinare în faţa Celui ce „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.”(Mat. 5,45).
Diferite studii care au fost publicate mai înainte, în contextul definirii conceptului de artă bisericească, s-au dovedit a fi prea puţine, multe dintre ele limitându-se la câteva informaţii. Situate mult timp într-un con de umbră, troiţele nu s-au bucurat de prea multă atenţie din partea cercetărilor, fiind considerate ca făcând parte dintr-un „domeniu minor” al artei(Conf.Dr.Mihai Oproiu Un aspect inedit al sculpturii medievale româneşti-crucile de piatră,în Glasul Bisericii, anul LVII, nr.1-3, ian.-martie 2002, Buc., p.95).
O singură iniţiativă de mai mare amploare a venit din partea domnului Ioan Oprişan, autorul tipologiei „Troiţe româneşti”, cu toate că unele opinii şi metode ni se par neveridice, incomplete prin omiterea mesajului real al monumentelor creştine prezentate în lucrarea domniei sale(Ioan Oprişan, Troiţe româneşti-o tipologie, Ed. Vestala, Buc.2003, pp.IX-X). În orice caz, având un bogat conţinut de imagini şi o descriere de cele mai multe ori pertinentă, „Troiţe româneşti” reprezintă principala sursă de inspiraţie a unei lucrări ştiinţifice moderne în domeniul menţionat mai sus.După opinia d-lui Ioan Oprişan, în afară de o tentativă a lui Romulus Vulcănescu, anunţată într-un articol din 1947, dar stopată de venirea comunismului la putere „nu a apărut nici un studiu ştiinţific asupra fenomenului şi nici un cercetător nu şi-a impus o investigaţie a realităţii etnologice”(ibidem p.VII);Verificarea celor spuse face din Troiţe româneşti o premieră binevenită, pentru cei ce vor aprofunda cercetarea acestor aspecte ale vieţii creştine la români.
Încă de la început trebuie să facem precizarea că, după opinia unora dintre cercetători, troiţe mai vechi de perioada medievală a secolelor XIV-XV din ţările române nu întâlnim în virtutea perisabilităţii materialului ce le compunea (lemn şi piatră)(Ioan Oprişan, op. cit., p.VIII). Acest lucru ne face să deducem continuitatea prezenţei lor pe teritoriul patriei noastre de după căderea limesului dunărean şi distrugerea romanităţii sud-dunărene - prin invazia triburilor slave, în jurul anului 602 - , doar prin analizarea comparativă a elementelor decorative, precum şi a raporturilor inter-etnice stabilite între populaţiile cotropitoare şi protoromânii autohtoni, cu influenţe reciproce.
În lucrarea " Troiţele - frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei", nepublicată, autorul prezentului studiu a identificat şi clasificat drept troiţe unele cruci de tip cenotaf, prototroiţele sau arhetroiţele descoperite în Scythia Minor, extinzând vechimea cunoscută a obiectelor denumite generic "troiţe" până în secolele V-VI, deci înainte de invazia slavo-avară. Din lucrarea sus menţionată redăm câteva paragrafe însoţite de reproduceri foto şi desene ale unora dintre cele mai vechi troiţe din România. Evoluţia conceptuală şi artistică a primelor troiţe din crucile şi stelele funerare ale creştinilor de la începuturi s-a realizat începând cu perioada constantiniană, mai precis după Edictul de la Milan din anul 313.
"În acest fel, realizăm evoluţia stilistică a Sfintei Cruci şi a icoanelor într-o nouă categorie, denumită de autorul acestei lucrări arhetroiţe sau prototroiţe. Este vorba despre acele atât de iubite cruci şi icoane „puse la vedere”, la răspântii şi locuri vizibile, deasupra porţilor şi a caselor, cu ocazia unor evenimente care au marcat cu amprenta spiritualităţii creştine locul respectiv .Această practică a apărut din secolul al IV-lea, menţinându-se până astăzi. Motivaţia persistenţei acestei tradiţii autentic ortodoxe (n.n. Contrar opiniei unor cercetători contemporani considerăm că troiţele aparţin exclusiv Creştinismului prin tot ceea ce transmit.Ceea ce s-a preluat în cultul Troiţei de la vechile credinţe agrare (vezi Ioan Oprişan Troiţe româneşti-o tipologie, Ed. Vestala, Buc.2003, în capitolul „Rădăcini paleoeontologice”, pp.IX-X) a fost doar limbajul estetic şi elementele simbolice, îmbogăţite cu un nou sens: cel creştin-ortodox.În argumentare aducem ca dovezi denumiri de sărbători şi practici creştine(Rusaliile-rosalia; Floriile-floralia;Crăciun-callatio; liturghie, etc.)precum şi termeni ai Teologiei creştine(ecclesia, prosopon, persona, daemon, etc.) care s-au golit de sensul iniţial religios şi filosofic păgânesc, păstrând forma dar adăugându-li-se înţelesul creştin.De altfel, acest lucru s-a evidenţiat încă din primele secole, prin circularea în paralel a termenilor şi denumirilor, asemănătoare ca formă dar diferite în conţinut, conform rigorismului martiric al creştinilor.De acest proces au beneficiat şi primele altare publice deschise ale creştinilor concurând pe cele păgâne, nu prin elementele ce le alcătuiau, ci prin mesajul cel nou adus de ele.Interpretarea mesajului unei troiţe prin simbolurile elementelor sale,dar în „limba veche” păgână, nu în noul context creat de propovăduirea credinţei căreia îi aparţne de facto monumentul, este-în opinia autorului acestui stdiu-o eroare;
A se vedea Canoanele 58 şi 84 ale Sinodului 8 local de la Cartagina(419 d.Hr.) în lucrarea Arhid.Prof.Dr.Ioan N. Floca- Canoanele Bisericii Ortodoxe , note şi comentarii, Sibiu, 1993, pp..269 şi 279), rezidă în cele două mari beneficii aduse Bisericii luptătoare. Unul este concurenţa reală a conceptelor creştine sintetizate în mod artistic faţă de altarele păgâne, văzută ca necesitate a propovăduirii de mare amploare, care a fost iniţiată după libertatea acordată creştinilor, deci lupta Bisericii împotriva mijloacelor cultului păgân de dimensiuni reduse dar răspândite în număr foarte mare în Imperiu, prin altarele specifice Creştinismului, asociate la început cultului martirilor dar şi evenimentelor încreştinării masive a populaţiei din secolul al IV-lea şi următoarele(A se vedea Canoanele 58 şi 84 ale Sinodului 8 local de la Cartagina(419 d.Hr.) în lucrarea Arhid.Prof.Dr.Ioan N. Floca- Canoanele Bisericii Ortodoxe , note şi comentarii, Sibiu, 1993, pp..269 şi 279)"( Mircea Cristian Pricop "Troitele - frumusete mistico-simbolica a realitatii credintei", teza de licenta, Bucuresti, 2004).




Cel de-al doilea beneficiu adus de prototroiţe Bisericii, a fost acela de propagare a ortodoxiei şi a unităţii cultice în cadrul oecumenei creştine Ele au fost, probabil, metoda logică şi echilibrată de a împăca nevoia de exprimare şi de comunicare fizică, materială, a pioşeniei credincioşilor cu puterea exercitată de normele bisericeşti. De aceea, prototroiţele încă din secolul al IV-lea au putut rezolva şi problema exagerărilor pioase, în urma cărora, unele comunităţi creştine inventau, sub influenţă eretică, acte martirice false, ridicând altare unor sfinţi imaginari. Prototroiţele au reuşit să se impună împotriva acestor excese periculoase, constituind optima soluţie în eradicarea falselor tradiţii, fără să jignească sau să îndepărteze din Biserică în acelaşi timp, comunităţi vechi care dăduseră mulţi martiri în timpul persecuţiilor.(A se vedea Canonul 83 al Sinodului 8 local de la Cartagina, ibidem, p.279(cf. can.31 Apostolic;4 Sinodul IV Ecumenic;31 Trulan;7 Sinodul VII Ecumenic;5 Antiohia).
Mărturiile arheologice completează izvoarele scrise. Printre monumentele descoperite în Scythia Minor, atrag atenţia noastră stelele funerare din secolul al IV-lea de la Tomis, crucile funerare şi prototroiţele-cenotaf din secolele V şi VI de la Tomis şi Callatis, blocurile de calcar reprezentând asocierea dintre semnul Sfintei Cruci şi menţionarea scrisă a constructorilor care au refăcut anumite clădiri şi ziduri ale cetăţilor Tomis şi Ulmetum, în timpul domniei lui Justinian I, sau a unor rugăciuni de invocare a binecuvântării lui Dumnezeu (fig.19 a, b din lucrarea lui Mircea Cristian Pricop " Troiţele - frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei", Bucuresti,2004).(Adrian Rădulescu, op. cit., pp.30-57 şi fig).
Prototroiţa de la Callatis, a cărei fragmente s-au descoperit, denotă un cenotaf închinat mai multor episcopi decedaţi, sufragani ai mitropoliei Tomisului. Textul bilingv greco-roman se traduce: „Aici s-a făcut rugăciune spre pomenire episcopilor Ştefan...” pe o parte a crucii comemorative, iar pe cealaltă: „Lumină” pe braţul vertical şi „viaţă” pe cel orizontal. Amplasarea acestei prototroiţe s-a făcut fie la cimitir, fie într-un oratorium, edificiu de tip capelă(Pr.Eugen Drăgoi, Glosar la Monumente istorice... p.387), în vederea consemnării slujbei comemorative în cinstea unor episcopi locali din secolele V-VI (fig.20 din lucrarea " Troiţele - frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei").
Moştenind întregul tezaur de valori spirituale ale primului mileniu, dar punând în circulaţie paralelă noi valenţe şi particularităţi, unele de influenţă precreştină, chiar preromană, traco-geto-dacică, -fie în virtutea vechii obişnuinţe a „şcolilor” zonale, fie pentru că - neavând în sine decât valoare de limbaj specific autohton - au putut fi preluate fără suspiciuni din partea misionarilor creştini, dar în mod sigur fără intersectări ideologice între religia care le-a născut şi cultele idolatre sau erezii, troiţele fac parte din ethosul românesc. Ne-am născut cu ele, pe ele am consemnat istoria noastră, noi înşine fiind o troiţă bătută de vânt, la răscrucea dintre Orient şi Occident.
Aşezaţi în calea altora, pribegi şi săraci dintotdeauna, ne-am legat sufletele şi trupurile de Crucea lui Hristos, nu de cea a morţii ci de Crucea morţii şi a învierii, motiv pentru care de aproape două milenii de cumplite prigoniri, mereu am renăscut. Din ceată nu a lipsit nicicând Iuda Iscarioteanul, dar trădarea nu a folosit decât la limpezirea conştiinţei credincioşilor prin exemplul vieţii şi al morţii celor ce au luat crucea şi au urmat lui Hristos - Antim, ori Brâncovenii - prin moarte la viaţă fără de moarte.
Taina existenţei noastre l-a intrigat şi pe învăţatul Paul Lemerle de la Sorbona, care a exclamat după citirea tezei lui Gheorghe Brătianu: "Românii sunt miracolul istoriei!". Miracol pentru că nu se poate explica ştiinţific prin nici o metoda oricât de sofisticată cum nu am fost înghiţiţi de către marea slavă care s-a revărsat asupra Europei schimbând pentru totdeauna balanţa istorică a puterii. Dacă ar fi privit mai atent figura savantului român din faţa sa, Lemerle ar fi citit chiar pe ea hotărârea Crucii pe care a împlinit-o într-o închisoare comunistă, prin moarte.
Invazia slavilor în Europa Centrală şi de Est, în secolul al VII-lea, a destabilizat structurile statului romano-bizantin, slăbindu-i fiinţa. Zona dunăreană a fost puternic afectată de valurile migratorilor de la răsărit, care, având – spre deosebire de celelalte neamuri barbare - ocupaţia principală cultivarea pământului, s-au stabilit în toate provinciile în care procesul etnogenezei româneşti era încă în curs: Dacia, Scythia Minor, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea şi Dardania, ultimele trei fiind unităţi administrativ-teritoriale create pentru populaţia destul de numeroasă care s-a retras odată cu trupele romane din Dacia traiană ( 271-274), în timpul lui Aurelian, la sud de Dunăre.
Din cauza cotropitorilor, mulţi creştini autohtoni, în frunte cu preoţii lor, părăseau aşezările, refugiindu-se în munţi şi pustietăţi greu accesibile. Acolo oficiau sfintele slujbe în secret, adeseori prin locuri ferite, prin păduri, în aceste situaţii excepţionale locul bisericilor luându-l Crucea Domnului Hristos, sub închipuirea troiţei.„Atunci, în jurul unei astfel de cruci, se făcea toată slujba; ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic”(Nicolae Iorga).( Extras din motto-ul lucrării Troiţe româneşti –o tipologie ;Ioan Oprişan, op.cit.).Dacă la sudul Dunării slavizarea majorităţii populaţiei daco-romane a fost un proces care nu a mai putut fi evitat, în Dacia şi în Scythia Minor s-a produs un fapt uimitor: autohtonii au încreştinat şi românizat pe slavii care i-au cotropit, reuşind chiar asimilarea lor.(Pr.Prof.Dr.Mircea Păcurariu, op.cit. , p.187). Străromânii au adăugat totuşi limbii lor un strat de cuvinte slave.
Pe măsură ce ritul bizantino-slav căpăta o trecere din ce în ce mai mare, fiind favorizat de conducerea politică şi religioasă a populaţiei, se introduc termeni în lexicul bisericesc din vocabularul slav. Aceşti termeni nu fac referire la adevărurile de credinţă - care în majoritate au origine latină - ci la ierarhia bisericească şi la cult, motiv pentru care înţelegem că deşi atât ierarhie cât şi oficierea cultului existau la protoromâni, acestea nu au fost „oficializate” decât sub influenţa slavilor şi bulgarilor, mai târziu.
Printre cuvintele slave ce desemnează cultul se află originea etimologică a cuvântului „troiţă”, care provine din slavul „trojka”, ceea ce duce cu gândul la monumentul creştin, arhetroiţa, a cărei imagine privită cu evlavie de către strămoşii noştri, i-ar fi influenţat pe slavii care-i priveau închinându-se, să o asocieze cu Sfânta Treime, căci privirea unei troiţe era urmată de însemnarea cu Sfânta Cruce şi de închinarea la Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi.
Troiţa şi-a câştigat rolul ei în cadrul societăţii feudale româneşti, încă de timpuriu, de la cnezi şi voievozi locali până la marile dinastii domneşti ale Basarabilor şi Muşatinilor. Rolul troiţelor era unul bine definit în evul mediu. Erau ridicate pentru a comemora lupte purtate de românii ortodocşi împotriva „liftelor”, pentru a înştiinţa populaţia de anumite legi sau porunci domneşti pentru a aminti că pe acel loc s-au aflat altădată diferite monumente, pentru a aduce în atenţia comunităţii numele unor eroi ai neamului jertfiţi pe alte meleaguri (troiţele-cenotaf) sau îngropaţi în alte locuri, ori pentru a arăta lumii rolul social important al unui donator sau al unor familii de vază.
Astfel, ctitori de troiţe au fost la început membri ai marii nobilimi româneşti, pentru ca, din secolul al XVIII-lea să se observe frecvent ctitori aparţinând unor clase sociale inferioare marilor boieri: târgoveţi, negustori, obşti săteşti, preoţi de mir, şi alţii.Aceasta se referă cu precădere la monumentele de piatră, mai durabile decât cele de lemn, dar şi mai costisitoare.
În ceea ce priveşte troiţele de lemn, ele au fost dintotdeauna ctitoria poporului simplu, pentru materialul uşor de procurat, a cărui manipulare nu cerea un efort deosebit, dar mai ales pentru talentul recunoscut al meşterilor locali, care au utilizat la maximum atât bogatul fond de imagini - unele aflate la jumătate, între artă şi scriere, trimiţând la originile arhaice - moştenite de la înaintaşi şi îmbogăţite cu sensuri creştine, cât, mai ales, figurări ale domeniului creştin: episoade biblice, istoria mântuirii, Răstignirea Domnului,etc.
După cum s-a observat, troiţele au îmbrăcat, pe lângă rolul social-religios şi un pronunţat caracter utilitar: „fiind folosite ca punct de referinţă în orientare şi hotărnicii, intrând în toponimia locului. Fiind situate pe marginea drumurilor, ele marchează şi astăzi vechile drumuri dispărute.”
Faptul menţinerii troiţelor în centrul vieţii creştine s-a datorat în mod special credinţei mărturisite de obştile ortodoxe, conform căreia monumentele purtătoare de cruce şi însăşi Sfânta Cruce, îmbină funcţiile cultice şi sociale cu puterea divină prin care se conferă locului cinstit cu Semnul lui Hristos precum şi beneficiarilor locului respectiv, fie el fântână, fie izvor, fie livadă, ogor sau drum, rezistenţă împotriva ispitelor diabolice, purificare şi sfinţire.
Armonia îmbinării forţelor spirituale şi materiale benefice în troiţă s-a rezolvat prin mesajul divino-uman cu care a fost investită Sfânta Cruce prin Sângele Fiului lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Acesta este şi motivul pentru care sfinţirea locului de biserică se face prin înfigerea Crucii, fie de episcop, fie de un delegat al său, în vederea obţinerii unei spiritualizări a spaţiului dedicat ridicării unui sfânt lăcaş de închinare.(A se vedea canonul 31 al Sfântului Nechifor Mărturisitorul (+818), în care se aprobă ca slujba înfigerii Crucii să se facă şi de preot, cu binecuvântarea ierarhului; Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit.,p.459).
De multe ori, ca şi astăzi de altfel, ridicarea unei biserici se făcea anevoie şi în timp îndelungat, drept pentru care există posibilitatea, recunoscută ştiinţific, a săvârşirii cultului ortodox la troiţa de consacrare a locului de biserică, amplasată logic în zona unde ar fi altarul, bazată pe continuitatea atemporală a conlucrării celor două aspecte ale Bisericii: lupta şi biruinţa în Hristos.
Instaurarea comuniştilor la cârma ţării şi intrarea României în sfera de influenţă a dictaturii ateist-bolşevice, au dus la persecuţii susţinute împotriva Bisericii Ortodoxe Române, a preoţilor şi teologilor ortodocşi dar şi împotriva sfintelor locaşuri de închinare: bisericile şi troiţele, acestea din urmă fiind privite ca mijloace de propagandă anti-comunistă (I.Oprişan, op.cit.,pp.XXXI-XXXII).
Realitatea este că însăşi prezenţa bisericilor şi a troiţelor, iubite cu atâtea evlavie de suflarea creştină a ţării, constituia un pericol la adresa comunismului. Ele propovăduiau binecuvântarea, liniştea, dragostea dezinteresată faţă de Dumnezeu, de semeni şi de neam, munca cinstită, respectul şi înţelegerea între diferitele categorii sociale, într-un cuvânt tocmai tipul de popor pe care Stalin şi-a propus să-l elimine. Comunismul s-a remarcat prin cincizeci de ani de brutalitate, ineficienţă, corupţie, minciună, crimă şi distrugere sistematică a adevăratelor valori intelectuale, religioase, artistice ale patriei, ori acest lucru contrasta cu mesajul troiţelor şi al bisericilor. Ura criminală s-a revărsat şi asupra sacrelor edificii. S-a făcut tot posibilul ca aceste dovezi ale puterii de odinioară, troiţele, să fie eliminate, iar aşa-zisa modernizare a drumurilor s-a transformat într-o adevărată cursă pentru distrugerea monumentelor creştine româneşti.
Troiţele voievodale sau nobiliare din judeţele Buzău, Vâlcea şi Argeş „au fost scoase cu buldozerele chiar dacă nu deranjau cu nimic construcţia...dizlocate de la locul lor, au fost adunate într-un fel de depozite, chiar pe marginea drumului, sub copertine improvizate.”
Profanarea nu a avut caracter izolat. Peste tot, legea demonică a sfâşiat o viaţă care, deşi cunoscuse în mileniile de existenţă şi alte prigoane şi asupriri, trăia încă în spiritul romanităţii creştine constantiniene, a dreptului divin şi a legii ţării, de care sufletul populaţiei, majoritar rurală, se legase atât de strâns. Ura şi suspiciunea luau locul armoniei tihnite, a ritmului tainic în care se încadrau truditorii pământului, pentru un timp nedeterminat. Troiţele luptau din nou cu demonii.
„În consecinţă, s-a dictat (evident, doar prin indicaţii secrete, nu prin documente publice oficiale) interzicerea lor. Orice prilej a fost exploatat spre a se demola troiţele şi coloanele cerului existente, şi s-a îngrădit, pe cât posibil, cu totul înălţarea altora noi.
Astăzi cunoaştem o realitate cruntă, posibil mai dură decât a comunismului: aceea a dezinteresului faţă de caracterul identitar al artei naţionale, a patrimoniului care ne-a strâns fiinţa în jurul idealului creştin şi al jertfei pentru cei ce ne vor urma.
Aceste pagini nu-şi propun un inchizitoriu, nici o lamentaţie patriotardă, ci aduc în atenţia noastră, a beneficiarilor jertfei celor din trecut, un aspect evitat de către instituţii, dar necesar pentru evoluţia noastră culturală ulterioară: conservarea troiţelor ca premisă a restaurării sufletului neamului, din care ele fac de drept parte.

Drd.Mircea Cristian Pricop