Pe de altă parte, sincer nu ştiu cum altfel poate fi citit articolul de azi din Evenimentul Zilei despre târgul de obiecte bisericeşti care are loc zilele astea la Romexpo.
So... aflăm din articolul respectiv că târgul respectiv este un târg "business to business", iar printre itemurile expuse se află cădelniţe electronice şi broderii trasate cu raze laser. Acum, mă întreb şi eu: dar cădelniţele vechi şi veşmintele care se tot fac de vreo 2,000 de ani ce au? Sunt demodate cumva? Cu alte cuvinte, supunem obiecte de uz liturgic modei?
Sunt oare singurul pe planeta Pământ care crede că evenimentul în sine este o formă de kitsch? Şi ţin să precizez: nu atât exponatele în sine (necesare), nu faptul că ele se vând (absolut normal), ci conceptul din spate, faptul că am ajuns să organizăm târguri special pentru asta.
My point: e admisibil conceptul de a transforma obiectele liturgice în subiect de marketing (adică faptul de a le schimba funcţionalitatea, transformându-le din obiecte liturgice, menite actului sacru al slujirii în biserică, în obiecte de marketing, gândite pentru a fi vândute pentru un profit)? În fond, întrebarea mea principală: e acceptabilă comercializarea religiei?
Dacă acceptăm termeni precum marketing religios şi dacă începem să îi auzim chiar şi din gura unor preoţi, ne aflăm foarte aproape de a considera credinţa religioasă drept ceva ce poate fi cumpărat şi vândut. Ori, din ce îmi amintesc eu, Mântuitorul i-a alungat pe negustori din Templu...
Întrebare: aveţi impresia că secularizarea internă a credinţei creştine ortodoxe face paşi repezi în România?
This comment has been removed by the author.
ReplyDeleteda, aşa e. ai perfectă dreptate.
ReplyDeleteacuma, fapt e că pe un site oamenii nu se adună fizic la un loc, aşa cum o fac la un târg. în loc să ne adunăm pentru o ceremonie religioasă (în virtutea credinţei noastre creştine ortodoxe), am ajuns să parcurgem distanţe mari ca să ne adunăm pentru business religios.
aşadar, exagerând până la un punct, banul ne uneşte mai mult decât slujirea?
nu, nu uneste mai mult decat slujirea. oricum asta e o expozitie o data pe an, sau io stiu, de 2, 3 ori. slujirea e cel putin in fiecare duminica. business-ul religios e ok, ce sa zic. oamenii au nevoie de clopote, vesminte, icoane. dar pentru asta sa faci publicitate de genul asta, cu iesiri la tv ca sa vorbeasca cu tine cu un aer "la misto" o reporterita care nici cruce nu stie sa isi faca (probabil), asta e intr-adevar un pic cam mult. (mitrut)
ReplyDeletecred ca este o abordare care tine mai mult de perspectiva exterioara a fenomenului religios. E normal ca un fenomen, fie el si religios, sa aiba o proiectie, o expresie in plan economic. Fiindca orice categorie de existenta "vazuta", adica sesizabila, are o reprezentare si in plan pecuniar. Mai ales ca lumea in care traim traduce tot ceea ce exista in cifre.
ReplyDeleteDar fundamentalmente, fenomenul religios nu este mercantil; eventualele contacte cu mercantilismul tine de o manifestare auxiliara a lui, nenecesara spiritualitatii in sine. Materia in sine nu valoreaza nimic daca spiritul nu i-ar da un sens.
Decadenta spirituala, inseamna atunci cand planul material devine prin arhitectura lui hegemonic, si furnizor de principii esentiale spiritului.
O tranzactie economica are 2 subiecti: vanzatori si cumparatori. Vanzatorul urmareste maximizarea venitului sau, iar cumparatorul maximizarea satisfactiei si utilitatii de pe urma achizitiei sale. Intr-o lume crestina, in care trebuie sa daruim altuia ceea ce noua ne-ar placea sa ni se daruiasca, vanzatorul ar trebui sa fie interesat de satisfactia cumparatorilor de pe urma utilitatii a ceea ce tranzactioneaza, iar cumparatorul sa urmareasca sustinerea financiara a celui ce produce sau munceste pentru comercializare.
Deci sa fie un dar pe care si-l fac reciproc vanzatorul si cumparatorul.
Viciul insa apare cand "darul" este vazut ca "drept"(lucru cuvenit cu necesitate).
E adevarat ca in Paradis nu prea intra cei care vand sau cumpara, ci cei care fac daruri. Dar ca sa nu fie prea mare distanta dintre noi, cei care le specificam ca Imparatia e departe de aceste fapte, si ei, "mediul de afaceri", care pot fi potential "recuperabili" catre "a darui", mi-am asumat riscul sa spun ca e normal.
ReplyDeleteNu stiu daca practic, va veni inainte de Parusie acel tip de societate "de dar"; cert este ca spiritul mercantil pune stapanire pe sufletul omului si-l robeste sa nu mai vada cu "ochiul mintii" semnificatia reala a universului material.
Cat despre targul de obiecte bisericesti, ce pot sa spun? Ca daca fiecare comerciant a plecat acasa si senin multumind lui Dumnezeu chiar daca nu a vandut nimic, bun lucru face. Iar daca va coase acasa un nou vesmant cu gandul ca i-l coase lui Hristos, ca-i o jertfa din care traieste, nedisperand sa ia o anumita suma pe el, ci bucurandu-se ca il cumpara cineva care fiindu-i de folos, va sluji in el, iarasi bun lucru face.
Si-mi reamintesc de cat de frumos este impodobit Dealul de coltportaj, la Sf. Dumitru, cum niste maicute vand unor seminaristi niste matanii, sau o cruciulita unei fete nemaritate, o carte modesta de cultura manastireasca unui intelectual cu multe note la subsol de pagina, etc. Daca acesti coltportori sunt furnizori de obiecte prin care Dumnezeu se inradacineaza si creste in credinta unora, de ce n-ar socoti Dumnezeu care primeste pe toti, un gest de dreptate acelora?
Caci nu comertul in sine este urat, ci centralitatea pe care o poate ocupa acesta in sufletul comerciantului, dupa ce a substituit dragostea de Dumnezeu si aproapele, si alte "parti mai importante ale legii" cu egoismul pe care tocmai l-a instalat. Altfel ne intoarcem la Legea Veche, cu lista ce avem voie, si ce nu. Iar daca Legea Noua se rezuma la un indemn, e clar ca poti face orice lucru daca sufletul tau se va pazi de patima pentru el. Si atunci disjunctia va fi: ori ceva util, ori ceva inutil (toate-mi sunt ingaduite dar nu toate...etc.).
Lui St. Symeon:
ReplyDeleteAi atins din nou una dintre temele cele mai sensibile din planul atit al eticii sociale bisericesti, cit si al moralei crestine. Nu este deloc normal ca fenomenul religios sa aiba o proiectie in plan economic. La acest lucru se refera alungarea vinzatorilor din Templu de catre Mintuitorul Hristos. Incompatibilitatea
intre lumea spiritului si lumea prezentata de catre satana lui Hristos pe muntele cel inalt inseamna tocmai transmutarea piinii in cuvint, dar nu prin vinderea ei, ci prin daruire. Tema transformarii inversate a darurilor in drepturi este admirabil prezentata de Parintele Caraza in "Fundamentul liturgic al Sfintelor Scripturi in teologia patristica".
Iar etica crestina a economiei despre care vorbesti porneste de la convingerea ca persoana umana este pretuita de catre Dumnezeu potrivit insusirilor sadite atit la facerea omului, cind el a primit numai daruri de la Creator, cit si la facerea-din-nou a omului, cind Mintuitorul Hristos se lasa vindut pe 30 de arginti, convertind gestul tradarii lui Iuda de a-L echivala pe El si in plan pecuniar cu cel al predarii pe cruce si impartasirii "neprofitabile" a harului Duhului Sfint.
Comertul in sine ce are ca obiect religia este urit. Iar imaginea idilica a fabricarii obiectelor, pe care o prezinti, nu este reala; ele sunt facute din ce in ce mai mult in serie, fara constientizarea scopului, intr-o dorinta expresa de profit. Este adevarat ca nu sunt inca afierosite, dar ele urmeaza a fi, cel putin destinatia lor finala acest lucru arata. Cit despre sarbatoarea Sf. Dumitru, acolo totul se face cu binecuvintare, iar centralitatea este data de Praznic, pe cind aici nu.
Si nu este adevarat ca in Templul/Biserica lui Dumnezeu "poti face orice lucru daca sufletul tau se va pazi de patima pentru el". Amesteci interpretarea Sf. Maxim Marturisitorul intr-un mod ametitor!
In acest sens, postarea lui Stranum53 este binevenita, ca semnal de alarma a comercializarii religiei (titlul articolului), ca urmare de catre dinsul a instinctului teologic si de bun simt care a identificat obiectul comecializarii. Sa nu deturnam sensul postarii sale, te rog!
vis-a-vis de ultimele comentarii: am informaţii că multe din obiectele religioase vândute la noi sunt fabricate în China la preţuri foarte mici, lucru făcut posibil de cuantumul scăzut al salariilor de acolo.
ReplyDeleteapoi, ele intră în ţară pe la Constanţa şi ajung în puncte de distribuţie precum Europa sau Flora în Bucureşti, de unde sunt cumpărate şi revândute oamenilor de către "negustorii" români de obiecte religioase.
problema are aşadar şi un aspect legat de, dacă vreţi, încurajarea exploatării forţei de lucru prin salarii mici (paradoxal, într-o ţară comunistă), a reflecţiei asupra globalizării şi a reflecţiei asupra faptului că obiecte religioase cu specific ortodox sunt produse într-o ţară necreştină (de unde, parţial, şi creşterea gradului de kitsch). mai ales că multe din ele nu sunt sfinţite înainte de a fi vândute, dacă cel care le comercializează nu este un preot.
când vorbesc de lucrurile astea mă refer la obiectele care se pretează fabricării lor în fabrici, cum ar fi lănţişoarele, brelocurile sau brăţările. dar şi icoanele.
e motivul pentru care vă întreb: ce părere aţi avea dacă Biserica ar începe să controleze "business"-ul religios cu obiecte specific ortodoxe? nu tot ce e legal e şi etic, după cum nu tot ce e vândut e lipsit de kitsch.
Nu vin cu o solutie, ci cu un set de observati:
ReplyDelete- e aberant si jenant bazarul ortodox de pe Dealul Patriarhiei desfasurat de sfintii Dumitru (la el ma gandeam cand comentam ridicolul afirmatiilor din acel comunicat de presa al Patriarhiei, in care, intre altele, se spunea ca orice demonstratie la poala Dealului Patriarhiei e incompatibila cu spiritul de rugaciune si reculegere specific locului. Sa vedeti rugaciune si reculegere in bazar!)
- odata, acum 2 ani jumate am cutreierat bazarul in discutie impreuna cu un fost coleg teolog - pe atunci reporter. Ce-am vazut: matanii care aratau ca niste margele ieftine de sticla sau veneau in culori fluorescente, apoi air-freshnere de masina cu icoane imprimate pe ele [ce faci cu ele cand se termina?], icoane de plastic care, in functie de unghiul din care le priveai ti-l infatisau fie pe Hristos fie pe Maica Domnului [trebuie sa fii atent cu pozitia la rugaciune!], si, in fine, cruci pe care se impleteau dragoni, "made in Taiwan". In legatura cu acestea din urma, l-am intrebat pe calugarul care statea langa ele (nu vindea, era un fel de "garant spiritual" pentru stand) daca sunt sfintite. Vroiam sa stim cine si-a asumat responsabilitatea sa le sfinteasca. Raspunsul calugarului a fost unul hatru: "Le-am binecuvantat eu. Sa sfinteste el omu`, d-apai un lucru?". Fain, teologic vorbind, dar problema ramane.
- cred ca nu mai conteaza cine face aceste obiecte, ATATA VREME CAT SUNT PRODUSE IN SERIE, INDUSTRIAL. Nu exista intreprinderi mai putin sfinte decat altele, indiferent de traditia poporului care le deserveste.
Ce poti face in aceasta privinta: 1. Impui un monopol al altelierelor manastiresti? Asta nu o sa opreasca afluxul de "obiecte crestine chinezesti" - in origine sau stil - precum cele de mai sus, care oricum vor fi sfintite de preoti in virtutea rationamentului glasuit de acel calugar. 2. Renunti la obiecte procesate industrial? Dar e clar ca nu mai poti opri tavalugul industrial. Si ca nu e posibil sa distingi intre ceea ce poate fi procesat industrial si ceea ce nu, din prisma riscului teologic/liturgic si al aceluia.. stilistic.
Insa nu ma pot opri sa nu ma gandesc ca era o vreme [indraznesc sa sper ca neapusa] cand iconarul se ruga si postea inca dinainte de a incepe lucrul. Sau nu mai avem nevoie de rugaciune daca laserul traseaza modelul?
din punctul meu de vedere, ideea de monopol al unor ateliere, fie ele şi mănăstireşti, ar fi greşită.
ReplyDeleteîn ceea ce priveşte tăvălugul industrial, nu cred că se pune problema opririi lui totale, cât a moderării efectelor pe care le produce. aşa cum în industria alimentară, de exemplu, alimentele ecologice sunt mai bine cotate, aşa şi aici lucrurile făcute de mână ar putea fi încurajate. cotă parte etc., măcar să poată omul să aleagă dacă vrea ceva de calitate.
asta poate fi făcut, pentru că în fond e vorba de eliberarea unor "certificate de calitate". şi cam aici văd eu rolul Bisericii: nu monopolizarea domeniului, cât reglementarea lui. trebuie să înţelegem: odată cu proliferarea în acest domeniu a kitsch-ului, simţul religios se atrofiază, are loc o secularizare internă a conţinutului religios.
Parerile voastre sunt toate bine argumentate si subscriu lor. Dar hai sa ne intoarcem la vechile intrebari latine: 1.Cui bono? si 2.Cui prodest?
ReplyDelete1. Este neaparat necesar, pentru a identifica radacinile acestor aberatii artistice si religioase de care suntem invadati, ca mai intai sa cautam sursa. deci, "cui ii este avantajos?"
2. Apoi, sa cautam care sunt tipurile de efecte si care sunt "utilizatorii" acestor kitsch-uri. deci, "cui foloseste?"
Identificand sursa, morala si fizica, a acestor "monstri", macar stim cine e dusmanul. iar, identificand "tintele" acestei activitati comerciale, observam victimele.
Avem faptasul, avem victima. ce ne mai opreste sa incepem misiunea?!
Din partea mea, primul obstacol in calea purificarii acestui aspect, este clerul nostru, in mare parte opac la arta autentica.
Felicitari pentru subiectul ales, Marusica!
ReplyDelete