"Nu cunoaşterea e lumina, ci lumina e cunoaşterea" (Sf. Simeon Noul Teolog)

O problemă scurtă, dar care lasă loc de comentarii lungi, vizavi de concurenţa între conceptul de harismă şi de instituţie în Biserică. Ieromonahul Alexandr Golitzin, patrolog contemporan, remarcă acest lucru într-un studiu dedicat Sf. Simeon Noul Teolog, inserat ca epilog al scrierii marelui mistic, intitulată: „Discursuri teologice şi etice”[ed. Deisis, 2000, pp. 418-429].

Pe această temă, mult mai devreme, pr. Nikolai Afanasiev dă exemplu pe Tertulian, arătând că marele apologet a fost tentat să treacă la montanism, fapt pe care l-a şi făcut, din motivul că a căutat autenticitatea Bisericii în harismele primelor veacuri creştine. „Lui i se părea că Marea Biserică a uitat inspiraţia proorocilor... şi s-a aruncat cu toată pasiune ardentă în braţele montaniştilor, unde profeţia era pusă pe primul plan.” [Nikolai Afanasiev, Biserica Duhului Sfânt, ed. Patmos 2008, p.17]. Interesant este acest fenomen al căutării autenticităţii Bisericii într-un fapt „supranatural”. Pun în ghilimele termenul „supranatural” pentru că îl folosesc în accepţiunea lui lansată de teologia scolastică [cf. Toma d’Aquino, Summa theologica, ed. Ştiinţifică 2000, pp. 179, 421, 450, etc. Doctrina tomistă înţelege prin „supranatural”, condiţia necreată, şi orice calitate aferentă planului ei]. O cauză pe care o vede Afanasiev, orientării lui Tertulian este aceea că „Dreptul roman a pătruns în Biserică şi a creat o stare care nu avea nimic comun cu harul” [Nikolai Afanasiev, op. Cit. p.18].

Acesta mai spune că epoca Bisericii primare nu trebuie considerată o epocă a harismelor prin excelenţă, deoarece profeţia lui Ioil la care Sf. Ap. Petru face recurs [„în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu pe tot trupul” (Fapte 2.17)], semnifică acceptarea tuturor membrilor în Biserica creştină ca harismatici: „Toţi sunt harismatici, nu doar unii, pentru că toţi primesc darurile Duhului.” [Afanasiev , op. Cit., p. 20.]

De aici se degajă o altă dilemă a creştinilor: aceea a modalităţii resimţirii harului în Biserică. Era oare suficient ca harul să se manifeste în împrejurări „neştiute”, sau era necesar ca harul să se manifeste prin harisme şi daruri capabile de „supranatural”, respectiv, „minuni şi profeţii”, în plan mai imediat simţurilor? Autenticitatea însăşi a Bisericii era pusă sub semnul manifestării în plan senzorial al harului.

Îmi atrage atenţia şi prefaţa diac. Ioan Ică jr. la lucrarea „Discursuri teologice şi etice”, a Sf. Simeon Noul Teolog: „plecând de la miezul ei harismatic (al teologiei), şi nu de la periferia ei doctrinară, teologul trebuie să-şi adapteze existenţa misterului teofanic al Revelaţiei, nu doar să însuşească acest mister pe seama unei gândiri şi sensibilităţi netransfigurate.” [Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Deisis, 2000, pp.48.]

Cu Patriarhia din Constantinopol, Sf. Simeon era în diferent vizavi de cultul pe care îl dezvoltă faţă de duhovnicul său, Sf. Simeon Evlaviosul, duhovnic nehirotonit, căruia marele mistic i-a alocat în calendar dată de prăznuire, slujbă în Minei, acatist, şi icoană, fără să aştepte încuviinţarea autorităţii bisericeşti competente.

Pe plan personal, conflictul acestuia cu sincelul patriarhal Ştefan, pe care l-a pierdut, soldându-se cu exilul Sf. Simeon, era unul principial legat de metodologia de „a face teologie”. Sincelul Ştefan propunea o metodă scolastică de a cunoaşte despre Dumnezeu, susţinând irelevanţa ştiinţifică dată de teologia misticului, care cunoaşte nu despre, ci pe Dumnzeu. Acesată chestiune dată de cazul Sf. Simeon ne face să reevaluăm şi ideea de metodologie în cadrul teologiei ca ştiinţă. În această problemă se mai încadrează deasemenea şi alte episoade: Sf. Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul, „trădarea” lui Chiril Lucaris, etc. De exemplu, metoda explicativă, întrebuinţată de Panaghiotis Trembelas, în 1974, „stâlp al teologiei conservatoare, a declarat într-o broşură, chiar dacă cu unele rezerve, pentru a nu şoca opinia publică, că vedeniile lui Simeon se explică printr-o simplă tensiune nervoasă! Această afirmaţie a lui Trembelas a provocat un val de indignare la Muntele Athos”. [diac. Ioan Ică jr. prefaţa la Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Deisis 2000, pp. 27; cf. Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos. Teologia rugăciunii minţii, ed. Deisis 1994].

Dincolo de diagnosticele date de exegeză, [adică contextul istoric, hiperinstituţionalizarea în detrimentul fondului spiritual al Bisericii, conflictul culturilor scolastică şi bizantină, etc.], cazul Sf. Simeon, care îndemna la elitism mistic toată comunitatea creştină, adică la vederea lui Dumnezeu în lumina necreată, incluzând şi disputele pe care le-am enumerat mai sus, dar şi faptul că a fost canonizat rapid de Biserică, ne face să reevaluăm centralitatea Bisericii ca „viaţă în Duhul Sfânt”, raportată la manifestările sale pe plan instituţional.

Abordarea până azi a teologiei academice care se delimitează de „insignifianţa” metodică a celui ce trăieşte şi vede pe Dumnezeu, este un motiv care se repercutează şi în plan eclezial. Cearta pe „metodă” în teologie (actul teologhisirii), este pe plan eclezial cearta pe oficialitate [o instituţie se raportează la binomul oficial-neoficial, şi nu are cum să-l evite; iar pe lângă asta, mai e şi pseudoconcurenţa între ierarhia sacramentală, canonică, şi cea harismatică sau pretins harismatică, care polarizează astăzi la nivel popular, BOR].

Pr. Stăniloae pune ca semn al sensibilităţii harului, conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu. [cf. Pr. D. Stăniloae, Spiritualitate ortodoxă ascetică şi mistică, ed. IBMBOR 1993]

Cât de relevantă este o căutare a lui Dumnezeu „cu mijloace naturale (raţionale, ştiinţifice, logice, etc.)”, din moment ce observăm că unii mistici descoperă în afara oricărei teoretizări posteriorice lucruri pe care primii le caută asiduu. Iar aceste descoperiri ale misticilor, ulterior devin sursă de teoretizare pentru teologia dialectică şi care trasează logicii standard, legi care intră aparent în conflict. Care trebuie să fie efectul asupra metodicii teologiei sistematice, pentru ca aceasta să nu rateze niciun parametru al dimensiunii reale teologice?

Şi ştim că „Dumnezeu este Duh” [Ioan 4, 24], iar închinarea adevărată este „în Duh şi Adevăr”, deci cum trebuie căutat Dumnezeu în raport de planul sensibil: în acesta, sau în afara lui? Unde se predică real învăţătura despre Dumnezeu, la teologul oficial sau la misticul văzător? Suntem oare martorii unei cristalizări a „două specii de teologi”?